Nadia Comaneci, fetița-minune a gimnasticii care a revoluționat acest sport cu notele sale perfecte de 10 la Montreal în 1976, își sărbătorește astăzi cei 64 de ani cu o lecție de viață care transcende medaliile: perseverența, conform ABC
„Povestea mea este cea a unei fete care a decis să nu renunțe niciodată”, spune românca născută în Gheorghe Gheorghiu-Dej (azi Onești), într-un interviu exclusiv acordat ABC, în care trece în revistă parcursul său, de la antrenamentele brutale sub regimul Ceaușescu până la viața sa actuală ca ambasadoare a olimpismului în Statele Unite. Nașterea unei legende Totul a început în 1961, într-un mic oraș industrial din România. Nadia Elena Comăneci era a doua fiică a unui mecanic și a unei funcționare. La șase ani, un vecin a văzut-o urcând pe o balustradă și a recomandat-o pentru școala de gimnastică din Onești. Acolo, sub îndrumarea Mártei Károlyi, prima ei antrenoare, Nadia a demonstrat un talent înnăscut.
„Nu era doar flexibilitate sau forță; era acea determinare din ochii ei”, își amintește Márta. La nouă ani, Nadia concura deja la nivel național. Dar adevăratul salt a venit odată cu Béla Károlyi, antrenorul carismatic care a pregătit-o pentru scena mondială. Antrenamentele erau inumane: șase ore pe zi, șase zile pe săptămână, cu pedepse fizice pentru greșeli. Nadia, cu înălțimea ei de 1,49 metri și doar 39 de kilograme la vârf, suporta leziuni constante. „Plângeam mult la început, dar am învățat că renunțarea nu era o opțiune”, mărturisește ea. Montreal 1976: nota zece perfectă care a uimit lumea Jocurile Olimpice de la Montreal au marcat Big Bang-ul carierei sale.
La doar 14 ani, Nadia nu numai că a câștigat trei medalii de aur (paralele, bârna și concursul general), o medalie de argint și una de bronz, ci a făcut-o cu un punctaj pe care nimeni nu îl aștepta: nota perfectă 10,00. De șapte ori. Prima dată, la paralele, a lăsat lumea cu gura căscată. Aparatele electronice nu erau pregătite: au afișat 1,00 pentru că nu încăpea zecimalul zero. „Am crezut că era o eroare”, râde Nadia. „Dar era real. A fost momentul în care am știut că nimic nu era imposibil”.
Această performanță nu numai că a ridicat gimnastica artistică la un nou nivel de precizie și frumusețe, dar a transformat-o într-o icoană globală. Sub regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu, Nadia era propaganda vie: „Fata perfectă a socialismului”. Dar în spatele gloriei se ascundea un preț. Controlul statului era sufocant; Securitatea o supraveghea îndeaproape.
Moscova 1980 și umbrele regimului Patru ani mai târziu, la Moscova 1980, Nadia și-a apărat titlul cu încă două medalii de aur (echipe și sol), în ciuda boicoturilor occidentale și a controverselor arbitrale. Cu toate acestea, uzura era evidentă. Leziuni cronice, presiune psihologică și o tentativă de sinucidere la vârsta de 20 de ani au marcat declinul carierei sale competitive. „Mă simțeam prinsă în capcană. Gimnastica era viața mea, dar și închisoarea mea”, recunoaște ea. În 1989, cu Revoluția Română în plină efervescență, Nadia a luat cea mai curajoasă decizie: să dezerteze. La 28 de ani, a trecut granița cu Ungaria pe jos, noaptea, cu ajutorul prietenilor.
„Am fugit pentru libertatea mea. Nici măcar în acel moment nu am renunțat”. A ajuns în Statele Unite, unde s-a stabilit în Norman, Oklahoma, și a început o nouă viață de la zero: cursuri de engleză, slujbe umile și, în cele din urmă, înființarea propriului club de gimnastică. Dragoste, familie și moștenire În 1996, Nadia s-a căsătorit cu gimnastul american Bart Conner, un alt medaliat olimpic, într-o ceremonie în România care a simbolizat împăcarea cu trecutul ei. Au un fiu, Dylan Paul, născut în 2006, care astăzi are 19 ani și studiază la universitate.
„A fi mamă m-a învățat să renunț... dar numai la lucrurile mărunte”, glumește ea. Astăzi, la 64 de ani, Nadia este ambasadoare a Federației Internaționale de Gimnastică și a Comitetului Olimpic Internațional. A scris cărți precum Letters to a Young Gymnast și participă la campanii împotriva abuzului în sport, inspirată de scandalurile lui Larry Nassar. „Gimnastica mi-a dat totul, dar mi-a și luat multe. Vreau ca fetele de astăzi să știe că succesul nu înseamnă doar să câștigi, ci să te ridici de fiecare dată când cazi”.
România o venerează ca pe o eroină națională; în 2021, a primit Ordinul Steaua României. Și deși timpul i-a atenuat silueta atletică, spiritul ei rămâne intact. „Nu am renunțat niciodată pentru că am crezut în mine. Fetița aceea din Onești încă trăiește în mine”. Într-o lume obsedată de perfecțiunea efemeră a rețelelor sociale, Nadia Comăneci ne amintește că adevăratul 10 perfect se câștigă cu sudoare, lacrimi și o voință de fier. „Nu renunța niciodată” nu este doar povestea ei; este o invitație pentru toți.
