În anii din urmă, asistând la ascensiunea Chinei ca superputere globală, mulți au fost aceia care au exprimat rezerve cu privire la capacitatea acesteia de a îndeplini sarcinile care revin unui asemenea superactor în garantarea și menținerea ordinii mondiale. S-a spus, în acest sens, că geografia care a separat-o de restul lumii de secole (acolo unde geografia nu a pus lanțuri de munți, chinezii au construit un zid de nimeni trecut decât prin trădare), filosofia sa geopolitică tradițională non expansionistă, autoizolarea comunistă fondată chiar și ea pe antica gândire confucianistă, îndiguirea ei prin șiragul de insule pacifice cu funcția unor portavioane americane de uscat, dar și problemele interne dintre care nu cea mai puțin importantă este disparitatea mare a nivelului de dezvoltare și a calității vieții între regiunile vestice și cele orientale, toate sintetizate în lipsa experienței istorice de a exercita funcția de mare preot universal și jandarm global, exclud China de la succesiunea SUA deschisă prin epuizarea păcii americane și a unipolarismului atlanticist.
Cei care au crezut în caracterul inevitabil al emergenței superputerii chineze și au înțeles că finele epopeii americane este decis de legitățile implacabile ale istoriei, fie ele exprimate prin senilitatea lui Biden, paranoia lui Soroș sau histrionismul lui Trump, au cerut Beijingului să devină activ (și nu doar, în cel mai bun caz, reactiv) în soluționarea crizelor în desfășurare prin toate colțurile lumii, de la criza ucraineană la cea israelo-palestiniană, de la criza venezueliană la cea iraniană, de la criza groenlandeză la cele transcaucaziene etc. Dacă pacea lumii – adică ordinea americană a lumii – a funcționat pentru câteva decenii bune (fie și cu prețul unor războaie locale izolate desfășurate prin intermediari departe de epicentrul lumii euro-atlantice așa zis „civilizate”), a fost întrucât SUA a avut prezențe fortificate peste tot și a acționat cu promptitudine pentru a-i aduce la respect pe toți cei care îi încălcau regulile. Atunci, de e să fie noua superputere mondială (chiar și împreună cu alții) – s-a zis – China trebuie să procedeze la fel. Este ea capabilă a o face? Dacă nu, cine va menține „ordinea lumii bazată pe reguli”?
În această abordare este un defect de gândire care decurge dintr-un handicap de educație și un deficit de cultură istorică. Cei care pun problema în acest fel au de fapt în minte perpetuarea ordinii americane (sau, eventual, euro-americane) cu un alt șef suprem care să înlocuiască obosita și aroganta Americă. Așa cum SUA a fost în ordinea mondială un Imperiu britanic 2, așa ne așteptăm, ba chiar dorim, ca și China să fie o SUA 2. Atât de tare ne-a intrat în reflexe logica ordinii mondiale americane sau euro-atlantice încât nu mai vedem posibilitatea unei alt tip de pace, acceptând doar – de nevoie, dar nu și fără o tainică plăcere – schimbarea bocancului american cu papucul de mătase chinez.
Or, ceea ce istoria ne oferă, dar și ceea ce ne trebuie, este o altă ordine, nu un alt stăpân, o altă religie nu o altă liturghie, o altă biserică nu un alt papă, un alt proiect nu doar un alt diriginte de șantier. Și China tocmai asta ne oferă sau numai asta ne poate oferi sau asta este tot ceea ce ne poate oferi mai bun. Lumii nu îi trebuie o altă Americă. Am avut una și ea și-a îndeplinit rolul istoric, aducând omenirii un uriaș progres strategic, pe lângă păcatele tactice pe care le-a săvârșit. Acum „maurul și-a făcut datoria, maurul poate să moară” (după vorbele lui Shakespeare spuse prin gura lui Othello). Intrăm într-o altă eră. Intrăm în secolul Asiei unde pax americana nu va fi prelungită, ci înlocuită de o pax sinica; ceea ce nu exclude, firește, legătura dintre discontinuitate și continuitate. Pentru asta China trebuie să rămână China, iar noi ceilalți trebuie să participăm la procesul schimbării de paradigmă globală astfel încât acesta să fie o tranziție iar nu o fractură.
Să adăugăm că dilema între a rămâne chinezi în comportamentul de superputere globală sau de a emula comportamentul american, eventual cu amendamentul de a fi un hegemon cu față umană chineză, este actuală și în China. Inclusiv acolo, tentația de a urma modelul de comportament al SUA – evident din faza de măreție a puterii americane, iar nu din cea de decadență, din deceniile de aur americane, iar nu din epoca de fier – este mare. Refuzând o pax americana după pax americana, unele reflexe chineze sugerează o Americă de expresie chineză după America protestantă anglo-saxonă, refugiată în Extremul Orient sau pe malurile Pacificului de vest.
Acestui curent i se opun cei ce cred că după „secolul de umilințe”, China trebuie să fie măreață din nou. O măreție care nu ambiționează să o așeze deasupra lumii, ci în mijlocul (a se citi, în centrul) lumii, ca punct de iradiere și nu ca vârf dominator, ca factor de integrare iar nu ca judecător infailibil într-un univers al concursului inegalilor și al excluderii. Aceștia nu văd revenirea Chinei la măreția începuturilor ca transpunere într-un un alt „oraș de pe munte” sau într-un alt „imperiu necesar”, ci ca un nou „regat de mijloc” al erei digitale.
Toate cele de mai sus sunt preambulul necesar pentru a ajunge la mesajul ministrului de externe chinez Wang Yi transmis urbi et orbi de la Conferința pentru (in)securitate de la Munchen. Întrebat de ce China nu intervine energic pentru a pune capăt războiului din Ucraina, demnitarul chinez a răspuns aproape brutal afirmând că acesta nu este războiul Chinei, ci al europenilor și al „copiilor” lor americani (după expresia lui Marco Rubio) și de aceea este obligația lor să găsească drumul către soluționarea lui.
China nu se vede în postura celui obligat să curețe gunoiul făcut de alții. Ea, ar fi trebuit să înțelegem din acest mesaj, este un potențial arhitect global, dar nu un vidanjor global. Ea formulează principiile pe care să se ridice ordinea lumii, dar nu este dirigintele clasei care îi pune în genunchi pe cei care tulbură liniștea cursurilor.
Pentru cei obișnuiți cu stilul american, o asemenea poziție a unei mari puteri este de neînțeles. Marea putere care nu se amestecă în toate, nu amenință, nu pedepsește, nu bombardează și nu pune ordinea ei în toate, își pierde credibilitatea, renunță la atuul fricii strategice indusă celorlalți și care este fundația psihopolitică a puterii sale – aceasta este concepția puterii euro-atlantice. Va trece timp până a ne obișnui cu filosofia puterii prin generozitate, a profitului prin solidaritate, a securității prin dezvoltare și a stabilității prin echilibru, care, fără a ignora necesitatea bățului, pune accentul pe persuasiunea morcovului.
Încă de la începutul conflictului din Ucraina – care, așa cum am afirmat-o din prima zi, cu riscul de a fi etichetat ca „putinist”, este episodul local al unui război mondial în care nimeni nu este inocent și care nu are ca miză teritoriul Dombasului, ci ordinea lumii – China a avansat o listă de principii de respectat în restabilirea păcii. Integritatea teritorială și nerecurgerea la forță se regăseau printre acestea, alături de unele atenționări cu privire la interpretarea lor ținându-se seama de condițiile concrete geopolitice, geoeconomice și istorice în care urmează a fi aplicate. Lista de principii – echivalată la vremea respectivă de unii cu un plan de pace – nu se potrivea ca o mănușă pe actul și obiectivele operațiunii militare speciale a Rusiei în Ucraina, dar ele reaminteau tuturor, inclusiv Occidentului colectiv moralist care anterior le încălcase pe toate de nenumărate ori, că numai întoarcerea la ordinea de drept internațional sau, mai bine spus, mersul înainte către o nouă ordine de drept internațional adaptată noilor realități ale lumii, aptă să țină seama de interesele tuturor, precum și de realitatea echilibrelor de putere, poate readuce pacea, siguranța și bunăstarea omenirii.
Cei dezamăgiți de faptul că Beijingul nu a transformat acea listă de principii într-un proiect de detaliu ca să includă soluții concrete pentru un acord de pace, nu au înțeles că de fapt se spunea că războiul din Ucraina nu poate fi terminat și viitorul stat național ucrainean nu poate primi garanțiile de securitate decât în cadrul unei noi ordini globale, ea însăși garanția păcii juste, fezabile și durabile în Ucraina, în spațiul carpato-pontic, pe continentul european și în întreaga lume, incluzând Orientul Mijlociu cu Israelul și Palestina, Iranul, Siria, Libanul și statele din Golf, Taiwanul, peninsula Coreea și Asia de Sud-est, Asia de Sud și Asia centrală, Maghrebul și Mașrecul, ca și Africa sub sahariană, America Latină și Marea Caraibelor, Groenlanda și Oceanul Arctic. Pentru că jucătorii principali ai lumii nu se pot înțelege asupra acestei noi ordini calibrată de un nou drept internațional, nu se poate termina războiul din Ucraina (nu pentru că Zelenski se opune), ca și cel din Gaza, iar umbra războiului nuclear planează amenințătoare asupra Iranului, dar și a Cubei și Venezuelei, asupra Groenlandei și Mării Chinei de sud.
Altădată asemenea dispute s-ar fi rezolvat prin arbitraj american. Astăzi superputerea apusă nu mai poate rezolva nici un conflict al puterilor regionale, lăsând omenirea într-un blocaj strategic, până la apariția unui nou factor dinamizator, acționând într-o logică nouă.
Pe acest fond, China nu a încheiat o alianță cu Rusia. În concepția chineză alianța reprezintă o grupare de jucători care se opune altor grupări similare. Or, aceasta este abordarea clasică a Occidentului colectiv, începând cu Congresul de la Viena (1815), dacă nu chiar de îndată după prăbușirea Imperiului roman. În schimb, China nu s-a aliniat politicii șovinismului de mare putere care a impus unilateral și ilegal sancțiuni economice Rusiei și tuturor celor care doreau relații normale cu aceasta, ci a încheiat un parteneriat fără limite cu Rusia. Nu alianță, parteneriat. Parteneriatul nu se opune altora, ci promovează proiecte comune bazate pe solidaritatea intereselor și în limitele acesteia. Prin realizarea acelor proiecte starea generală a lumii se modifică dând naștere unor noi situații tactice în contextul cărora statele își pot redefini interesele și de aici mai departe pot găsi soluții pentru rezolvarea tensiunilor lor. Nu este șah. Este go.
În anii care au trecut de la izbucnirea războiului transatlantic opunând SUA și UE (era încă de când nu s-a văzut) purtat prin intermediul Rusiei pe teritoriul Ucrainei, toți cei care au susținut o poziție congruentă cu cea chineză au fost numiți „putiniști”. China însăși a făcut mereu obiectul acuzelor potrivit cărora ar fi aliatul Rusiei în războiul din Ucraina; fapt negat constant de Beijing, negarea aducându-i alte acuze de nesinceritate.
Iată, însă, că răbdarea strategică proverbială a Chinei începe să producă rezultate.
SUA, nu doar Președintele Trump, înțelege că trebuie neapărat să îl scoată pe Președintele Putin și Rusia, din capcana războiului Americii cu UE. SUA nu poate visa să redevină măreață într-o lume în care noua ordine se ridică în timp ce America se află într-o confruntare economică cu China și într-o cursă militară cu Rusia, ambele de necâștigat pentru ea în anul de grație 2026. Nici moștenirea UE nu poate fi gestionată convenabil de Washington fără sprijinul Moscovei. După cum Casa Albă nu poate obține victoria în războiul ei cu lobby-ul israelian din Congres și nu poate ieși din viesparul medio-oriental fără cooperarea Kremlinului. Astfel, Donald Trump devine „putinist”.
Protagoniștii UE – Franța / Macron, Germania / Merz și Italia / Meloni – redescoperă că Rusia este europeană și că singura cale de a ieși cât de cât cu bine din războiul ucrainean cu SUA (sic!) trece prin Piața Roșie. Numai așa UE sau ceea ce va fi rămas din ea (cel puțin Europa renană, dar și cea danubiană) va avea liniștea necesară pentru a stabili vitalul său parteneriat strategic cu China. Dacă războiul euro-american s-a desfășurat prin „medierea” Rusiei, condițiile unei păci cu aceasta vor fi bazele „păcii cu onoare” transatlantice. Așadar, alți convertiți la putinism.
Israelul, în mod convențional inclus în spațiul occidental, simte că nu își mai poate avea securitatea exclusiv prin menținerea superiorității militare pe mâna americanilor, în raport cu celelalte puteri regionale, printre care rivalul cel mai redutabil se profilează a fi Turcia, iar nu Iranul. Sub imperiul intereselor sale vitale, SUA va renunța în cele din urmă să stea la remorca geostrategiei israeliene. Aceasta cu atât mai repede cu cât se va fi înțeles cu Rusia asupra viitoarei ordini globale.
În ceea ce le privește, Turcia și Iranul au strâns direct și indirect relațiile cu Rusia și astfel, direct și indirect au intrat în parteneriat cu China – „prietenul prietenului nostru este prietenul nostru”. Pragmatismul israelian va aduce astfel și guvernul de la Ierusalim în tabăra „putinistă”, de unde, de altfel, nu a plecat cu totul niciodată. Dacă, până acum, guvernul israelian, ținând în mână bâta americană, avea de rezolvat o ecuație cu o singură necunoscută, Iranul, în viitor, obligat să fie actor regional responsabil iar nu săgeata Washingtonului, va trebui să rezolve un sistem de ecuații cu trei variabile – Iran, Turcia și Arabia Saudită (poate împreună cu statele arabe din Golf) – în spatele căreia se profilează parteneriatul fără limite dintre Putin și Xi.
Ordinea lumii se schimbă așadar, însă nu ostentativ și în mare viteză, ci discret și gradual. Drumul poate fi greu de prezis, dar stația terminus este certă.
Disperarea „anti-putiniștilor”, cu agresivitatea ei atingând limitele demenței, este de înțeles. Nemaiputând da lovituri în est, regimul Zelenski a început să lovească în vest statele membre ale acelor NATO și UE care l-au ținut în viață, dar, este drept, și în război, până când, încurajat să nu cedeze nimic, a ajuns sub amenințarea de a pierde totul.
În România, „anti-putiniștii”, de stânga și de dreapta, vituperează, dezavuându-și până și creația anticonstituțională, antinațională și antidemocratică, sărmanul Nicușor Dan, pentru a fi mers să dea mâna cu „putinistul” șef de pe Potomac. Ne imaginăm ce va fi atunci când acesta îi va spune, ca altădată Roosevelt și Churchill lui Maniu, „mergi și te înțelege cu rușii”, adică acum cu Putin.
Această furie a neputinței și eșecului este, însă, trecătoare. În curând anti-putiniștii vor deveni cei mai mari putiniști și vor declara că au purtat mereu poza lui Vladimir Putin pe sub maieu. Va fi doar unul dintre efectele înțelepciunii strategice a dragonului chinez care, el, iar nu strategii de la Bruxelles, va culege roadele epuizării rivalilor săi, declarați și nedeclarați, formali și informali, în războaie fratricide amorsate și prelungite fără sens și fără șanse.
Autor: Adrian Severin
