Joi, pe la ora 19, o cohortă de nori negri se buluceau amenințător la porțile cerului, gata să cuprindă pe de-a-ntregul văzduhurile eterate ale orașului. La intrarea în Teatrul Național, la rându-le, spectatorii se grăbeau să intre, să nu-i prindă în aer liber prezumtiva furtună.
Pe scenă, urmează să se joace piesa ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”, un spectacol aparte, un musical adaptat după o piesă multi-premiată internațional, o piesă de teatru regizată de Răzvan Mazilu, cel care, de altfel, dă tonul, apărând în fața spectatorilor și spunând câteva cuvinte despre ceea ce urma să se întâmple pe scenă.
Iar ce se întâmplă este total diferit față de o piesă obișnuită de teatru: un mix neașteptat de muzică clasică (Bach, Pergolesi, Handel, Karl Jekins) cu muzică pop-rock (Rod Stewart, Beatles, Eric Clapton, Electric Light Orchestra, Nazareth), cântat live, de un band de fete așezate în fundal.
În față, șase actrițe tinere, care par abia ieșite de pe băncile liceului, îmbrăcate sobru, în uniforma pe nuanțe închise a unui conformist și rigid liceu catolic, cu principii și reguli bine tușate. În primele minute ai zice că atuurile lor sunt numai veselia, mobilitatea, frumusețea și tinerețea exuberantă care răspândește în jur o vădită energie pozitivă.
Însă când încep să cânte, Doamne, coruri de îngeri par a se fi pogorât peste noi, muritorii, să ne aducă crâmpeie de liniște și fericire cerească! Puternice, omogene, extrem de melodioase, se împletesc, se întrepătrund armonios pe toate tonurile și tonalitățile, formând un cor impecabil sudat, mai ales la melodia ”Aleluia”.
Subiectul e simplu și tineresc: cele șase pleacă să participe la un concurs de coruri, dar până la audiție au ceva timp care trebuie umplut și trăit în tonul tinereții lor explozive, bântuită de hormoni, de aventură, de distracție totală. Așadar, cu visele lor, cu speranțele lor, cu așteptările lor, cu experiențele lor, cu împlinirile și neîmplinirile de până atunci, pornesc să hoinărească orașul prin baruri, spitale, autobuze în speranța că vor trăi plenar o zi ce va rămâne veșnic în amintire.
Și întâmplările nu pregetă să se ivească. Momentele de dialog sunt adesea completate de interpretări live, unde chitara, tobele și orga din spate creează o atmosferă vie, sensibilă, învăluitoare.
”Mi-am dorit o punere în scenă dinamică, cu surprize, cu energie, cu umor, dar în același timp cu imagini puternice, încărcate de poezie. O poezie croită pe sensibilitatea publicului tânăr de azi. Am păstat ideea originală de band care cântă muzică live, un band alcătuit doar din fete. E un spectacol cu distribuție exclusiv feminină, fără a fi unul feminist”, explică regizorul Răzvan Mazilu.
La final, aplauzele din sală acoperă cu brio muzica din fundal. Este răsplata pentru două ceasuri de veselie, de umor și muzică bună. Afară, câțiva stropi de ploaie abia dacă au udat străzile, acoperișurile, frunzele și florile pomilor. În răcoarea învăluitoare orașul se pregătește de somn. Parcă în ton cu piesa, un cocoș harnic și stingher trâmbițează ascuțit de trei ori, ca în noaptea vânzării cu sărut a Iudei, de acum 2000 de ani. Noapte bună, Caracal !
