Editorial de Ana-Maria Păunescu
#stațiacasă
#nuvăvizitațibunicii
#nuvăvizitațipărinții
Pe fereastra din stânga mea aproape că intră vișinul, cu flori cu tot, ca-ntr-o primăvară oarecare. Bradul din curtea bisericii îngână un fel de colind între firele de vânt care nu mai știu de unde să-și reia nemurirea. Păsările zboară-nspre stânga, ca la chemarea unei inimi. Pe șosea trec nenumărați bicicliști cu însemne de curieri pe rucsacul supradimensionat și galben pe care îl cară. Se mai aude și câte o mașină. Semn de curaj. Miros de adeverință.
M-am salutat azi cu un singur om. Vecina de alături care își exploatează balconul, inclusiv pentru câte un fum de țigară care îmi intră pe geam și mi se impregnează în haine. Nici măcar asta nu mă mai deranjează.
Facem exerciții de singurătate, de despărțire, de înstrăinare în fiecare secundă care trece, rămânând. Bunicii, ca într-o regulă stupidă, aproape totdeauna stau în alt oraș. Nu îi vedem, oricum, des. Acum, însă, nici n-am avea voie să ni-i dorim aici. Pe părinții cu care ne certăm și ne-mpăcăm de trei ori pe amiază trebuie să îi obișnuim cu varianta noastră video. Dacă pui filtrul potrivit, chiar mai bună decât realitatea.
Ne înstrăinăm de orașul în care am crescut, parcă încercând să ne obișnuim cu gândul că, într-o zi, am putea să ne strângem viața într-un geamantan și să o luăm de la capăt altundeva. (?) Ne despărțim de casele și de magnoliile pe lângă care treceam zilnic, neștiind când vom mai avea loc în calendar să bifăm o întâlnire cu ele. Parcă încercând să murim în doze mici, să doară mai puțin. Ne însingurăm într-una sau în două camere, corp fără suflet, visând la normalități care, chiar dacă s-ar întoarce, n-ar mai putea umple golurile de aer din plămâni.
Se aud ambulanțe revenind în post. Copiii se freacă la ochi, consultă a zecea oară în dimineața asta păpușile, cu un stetoscop de plastic prăfuit, apoi fac sărituri de balet într-un metru pătrat de parchet laminat.
La capela din satul din sud nu se mai depun morți. N-are rost. Opt oameni îi plâng, în legalitate, în perimetrul sigur al baticului negru. Opt, cu tot cu mort. Opt, cu tot cu preot. Opt, cu tot cu cădelniță.
Construcțiile din zare s-au oprit. Macaraua stă pe loc, ca la lego. Mai lucrează medicii, polițiștii, farmaciile, alimentara. Și curierii – am mai spus asta. Nu se mai poartă detergenții bio, fără compuși chimici, ba din contră: e la modă mirosul înțepător, nu balsamul de flori de câmp, e la modă clorul, e la modă alcoolul sanitar, sunt la modă substanțele care sunt în stare – spre deosebire de oameni – să ucidă virușii care ne-au ținut viețile în loc.
Tot un fel de moarte e și asta. În avans. În rate. În doze controlate. Un injectomat care aplică, zi după zi, picături de însingurare și de nesiguranță. Și, paradoxal, lumea va fi – din păcate –, spun specialiștii în viața de după viață, aceeași și după Covid-19. Fragilă, nemulțumită, frivolă, dependentă de ruj și de oglindă, neatentă, uitucă, exagerată, invidioasă, mincinoasă, palidă.
Un bătrân trage de poarta mică de la biserică. Se agață cu disperare de fierul care nu mai are voie să primească amprente. Se uită printre gratii, parcă ar vorbi cu cineva. Nu îl aude nimeni. Biserica e închisă. Lumea e închisă. Vă rugăm reveniți.
Ana-Maria Păunescu
