Cultura în stare de urgență

18 Mar 2020 | scris de Ana Maria Păunescu
Cultura în stare de urgență

Editorial de Ana-Maria Păunescu

 

 

Făină, lapte UHT, zahăr, orez, paste făinoase. Lista scurtă. Tremurul de mâini zilnic al celor care sunt izolați în case, de voie, de nevoie, prin decret prezidențial sau prin hotărâri personale.

Restaurantele au fost închise, multe dintre ele probabil pentru totdeauna. Frizeriile își pun și ele lacătul, la fel ca sălile de sport, ca teatrele, ca locurile în care altădată se savura, și fără bucurie, dar și fără grijă, un ceai sau o cafea. Stare de urgență și în cultură. Nu se mai organizează spectacole. Nu se fac lansări de carte. Nu se mai atârnă tablouri în galeriile de artă. Cu o singură mențiune: cultura era obișnuită cu această stare de urgență. Cultura a furat startul. De atâta timp!

Presa, la fel. Au dispărut de pe hârtie, în ultimii zece, cincisprezece ani, ca de teamă de contaminare, zeci de publicații care aveau ceva de spus. Altele și-au micșorat formatul, parcă vrând să-și micșoreze, dinadins, și dinamica. Altele (mă încadrez aici, cu modestie, prin „Flacăra lui Adrian Păunescu”) au încercat, ca la un concurs al absurdului, să rămână în picioare, ba mai mult, au decis să refuze orice tentație a online-ului, pentru a da încă o șansă mirosului de cerneală pe hârtie gălbuie.

Despre sistemul medical... multe de spus, dar și mai multe de tăcut și de lăcrimat. În treizeci de ani de când ne-am recâștigat drepturi, libertăți etc, acest stat, indiferent de conducătorii lui, nu a fost în stare să pună la punct spitalele, să doteze centrele de intervenție, să ofere medicilor salarii decente, care să le permită să profeseze în țara lor. Să dea respect acelora care au puterea supremă de a ne salva viața. Am fost așa de ocupați să curățăm toate cotloanele de „comuniști”, am fost așa de atenți la dosare și anchete, am fost așa de obsedați apoi de „depesedizări”, încât am uitat (oare chiar am uitat?) că, înainte de toate, ar trebui să ne îngrijim de sănătate. Și vine un coronavirus peste noi și ne mai dă o lecție: Covid 19 nu alege partide și culori, lovește pe oricine.

Am spus, mai la nervi, mai la tristețe, că omenirea, așa cum se prezenta în ultimii ani, frivolă, „feisbucizată”, obsedată de selfie și de oglindă, crezându-se mai „smart” ca oricând și lucind sub reflectorul cu lumină rece al breaking news-urilor, batjocoritoare cu cei care ar merita respect, lipsită de răbdare în educația celor mici, agresivă cu amintirile și cu bătrânii care „doar consumă”, atentă numai la ce au alții, păstrătoare, nu de comori sufletești, ci de invidii de minut, consumatoare de imoralități și de cuțite ce taie direct rana, cumva (să fiu iertată dacă greșesc) merita să fie zguduită. Merita să i se ridice un pic vălul de pe ochi.

Trăim acum, abia, cu toții, oficial, starea de urgență. E un fel de sfârșit de lume poetic. E un fel de lait-motiv cu care ne vom împodobi frazele mult timp de acum înainte. Stăm în case, cât se poate de mult. Tresărim când vreun moderator fără talent anunță știri-bombă, ne resemnăm când, până și ei, cei de la televizoare, vorbesc cu noi, proștii de pe canapea, butonându-și telefoanele. Pe Facebook nu mai vedem cafeluțe și poze din vacanțe, toată lumea știe leacuri și dă sfaturi, toată lume vrea stări de urgență, granițe închise, unii chiar tânjesc după tancuri pe străzi. Pentru ca apoi să se mire: s-a decretat? Ce înseamnă asta? Cu ce ne afectează?

Pentru câțiva, tot un selfie e și această #staredeurgență. Și vor ca decorul să fie complet.

Între timp, Italia se prăbușește. Uniunea Europeană, în loc să sară în ajutor, a făcut combustie internă. China, în schimb, după ce aproape a vindecat epidemia locală (ajungând la performanța de a avea atât de puține cazuri noi, comparativ cu dezastrul, încât și-a permis să închidă spitalele pe care le-a construit special pentru a trata coronavirusul), și-a urcat specialiștii în avioane, a încărcat și ventilatoare, măști și alte echipamente de protecție și intervenție, și a plecat spre Italia. Pentru a AJUTA. Noi, ceilalți, ne temem pentru propria sângerare și suntem, cu măsură, solidari în spațiul virtual, prin câte un „like” sau un „love” la postări dramatice. Mai ascultăm, uneori cu ochii sub cristalul lacrimii, cum locuitorii Italiei, veșnic neînvinși, cântă la ferestre imnul național. Apoi, trecem la altceva. Eventual ne apucăm să îi copiem până și în dramă: deși nu ne-a închis, încă, nimeni de tot în case și nici statistica nu ne califică pentru astfel de gesturi de eroism, propunem pe rețele de socializare ieșiri la fereastră cu cântec, nu cumva să rămânem în urmă la ceva.

Aș vrea să fiu optimistă. Aș vrea să mă trezească din somn un glas de copil și, împreună, din dormitor până în sufragerie, să simțim că lumea a redevenit normală. Dar mă tem că am greșit cu toții prea mult în viața asta. Și am refuzat să ne pregătim pentru dezastre anunțate (circulă pe internet o știre din 2019 în care OMS anunța pandemia). Din cei care mai aveau puțin și inventau teleportarea, am ajuns să fim „ăia” care nu pot produce destule măști de protecție și destul dezinfectant. „Ăia” care nu-și pot asista mecanic bolnavii, pentru că investițiile au fost făcute în altceva, în zeci de ani de strategie.

E primăvară fără sens pe-aici. Pe-aici, prin lumea asta mică și nesigură, cât un balcon din care, pe timp de pandemie, se aplaudă eroi și se cântă imnul...

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră