Votul României în favoarea acordului Mercosur a fost prezentat publicului ca un act de „responsabilitate europeană”. În limbajul oficial, acesta a fost prezentat ca un act de maturitate, aliniere și previziune strategică. În realitatea politică, însă, acesta a părut mai degrabă o scurtătură – una care, încă o dată, a pus în așteptare democrația și suveranitatea pentru a satisface prioritățile Comisiei Europene, în timp ce fermierilor români li s-a spus în liniște să se pregătească pentru consecințe, conform European Conservative
Nu a fost vorba doar de o decizie politică discutabilă luată sub presiune. A fost un eșec al procesului democratic, al transparenței și al curajului politic. Și a revelat, cu o claritate incomodă, modul în care puterea este exercitată din ce în ce mai mult în România: în mod decisiv la vârf, în tăcere la Bruxelles și fără o responsabilitate semnificativă la nivel național.
Suveranitatea schimbată pentru aprobare
În centrul controversei se află nu numai ceea ce a decis România, ci și modul în care a decis. Un ministru român important a refuzat să aprobe memorandumul guvernamental care susținea Mercosur. În orice democrație funcțională, un astfel de refuz ar fi trebuit să declanșeze o dezbatere, o renegociere sau, cel puțin, o pauză pentru reevaluare. În schimb, obiecția a fost ignorată. Un coleg progresist a împins pur și simplu dosarul mai departe, tratând disensiunea internă ca pe un inconvenient tehnic, mai degrabă decât ca pe o garanție democratică.
Când dezacordul din cadrul executivului este respins în loc să fie dezbătut, democrația este redusă la o fațadă procedurală. Deciziile se iau în continuare, voturile se exprimă în continuare, dar deliberarea – esența guvernării democratice – dispare. Ceea ce rămâne nu este leadershipul, ci conformitatea managerială.
Mecanismele acestui proces decizional au fost dezvăluite ulterior de prim-ministrul Ilie Bolojan, care a recunoscut deschis că exista deja o înțelegere între președinte și prim-ministru. Implicația era clară: rezultatul fusese stabilit în prealabil. Parlamentul a fost ocolit. Fermierii au fost excluși. Partenerii de coaliție au fost marginalizați. Consultarea a devenit irelevantă, deoarece decizia era deja luată.
În România de astăzi, democrația înseamnă din ce în ce mai mult că cineva decide – și toți ceilalți trebuie să se conformeze.
Sprijinul prezidențial nu a făcut decât să întărească acest model. Nicușor Dan și-a declarat public sprijinul pentru acordul Mercosur, adăugând greutate instituțională unei decizii deja izolate de control. Mesajul era clar: consensul la vârf contează mai mult decât dezbaterea la bază. Unitatea politică se manifestă în sus, către Bruxelles, nu în jos, către cetățeni.
Poate că cel mai sincer diagnostic a venit de la Kelemen Hunor, liderul RMDSZ, partidul care reprezintă interesele minorității etnice maghiare din România. Hunor a declarat clar că nu a existat nicio discuție în cadrul coaliției de guvernare cu privire la menținerea acordului Mercosur. Și mai îngrijorător este faptul că Ministerul Agriculturii din România a adoptat o poziție clară și critică, care a fost însă ignorată de Ministerul Afacerilor Externe din România. În orice sistem democratic, o astfel de ignorare instituțională ar declanșa o dezbatere publică și ar avea consecințe politice. În România, a fost absorbită în liniște.
Hunor a avut dreptate să descrie acest lucru ca fiind inacceptabil. Când ministerele se neutralizează reciproc în spatele ușilor închise, suveranitatea nu este doar slăbită, ci și golită de conținut. Politica devine un produs secundar al aliniamentului puterii, mai degrabă decât al interesului public.
România se conformează; agricultura plătește
În contextul european mai larg, votul României se încadrează într-un model familiar: alinierea obedientă. Pe tot continentul, fermierii au ieșit în stradă cu tractoare, blocând drumuri și piețe publice în semn de protest împotriva importurilor ieftine, a standardelor duble și a marjelor în scădere. De la Franța la Polonia, de la Italia la Olanda, mesajul a fost consecvent: agricultura europeană este sacrificată în numele unor priorități comerciale abstracte.
Cu toate acestea, Bucureștiul a ales să se alinieze la Bruxelles, mai degrabă decât la cei care produc efectiv alimentele sale.
Susținătorii Mercosur continuă să invoce o listă familiară de avantaje. Ei vorbesc despre accesul la o piață de sute de milioane de consumatori, importuri mai ieftine de materii prime și alinierea la strategia comercială a UE. Pe hârtie, aceste argumente par raționale. În practică, ele rămân în mare parte teoretice, în special pentru România.
Dezavantajele, în schimb, sunt concrete, imediate și asimetrice.
Agricultura românească este expusă concurenței din partea țărilor care operează în conformitate cu standarde mult mai laxe decât cele impuse în Uniunea Europeană. Normele de mediu, reglementările privind pesticidele, normele privind bunăstarea animalelor – ceea ce este obligatoriu pentru fermierii europeni este opțional în alte părți. Rezultatul este o concurență structurală neloială.
În plus, România nu este un exportator important pe piețele Mercosur. Ea nu dispune nici de capacitatea logistică, nici de penetrarea pieței de care se bucură economiile occidentale mai mari. Rezultatul probabil nu este extinderea exporturilor, ci creșterea importurilor. România riscă să devină o groapă de gunoi și mai mare pentru produsele agricole pe care nu le poate produce în mod competitiv în conformitate cu normele actuale ale UE.
Și apoi mai sunt mecanismele de salvgardare atât de des invocate. În teorie, ele există pentru a proteja fermierii. În realitate, ele sunt îngropate sub straturi de birocrație. Până când sunt activate, revizuite și aprobate, răul este deja făcut. Pentru fermierul care se confruntă cu prăbușirea prețurilor și creșterea costurilor, protecția întârziată este protecție refuzată.
Aici se află argumentul pe care Bruxellesul preferă să nu-l audă – și România a fost prea respectuoasă pentru a-l formula: soluția rațională nu era nici respingerea categorică, nici sprijinul necondiționat, ci sprijinul condiționat.
România ar fi putut aproba acordul, stabilind în același timp condiții ferme și publice. Ar fi putut solicita scheme clare de compensare pentru sectoarele afectate, mecanisme automate de protecție declanșate de praguri măsurabile și garanții obligatorii asumate în mod deschis de Comisia Europeană. Alte state membre au făcut exact acest lucru. România, în schimb, a cerut doar aplauze.
De aceea, votul privind Mercosur are rezonanță mult dincolo de politica comercială. El confirmă un model îngrijorător: România a devenit exemplară în ceea ce privește conformitatea, dar persistă în a fi inadecvată când vine vorba de apărarea propriilor interese naționale. Ascultarea este recompensată. Prudența este ignorată. Condițiile sunt tratate ca un inconvenient.
Suveranitatea redusă la o formalitate
Logica mai profundă din spatele insistenței Bruxelles-ului este cinică, dar transparentă. Agricultura europeană pare dispensabilă pe termen scurt, sacrificată în speranța că extinderea viitoare – în special Ucraina – va compensa mai târziu pierderile de astăzi. Ceea ce se pierde acum, se argumentează, poate fi recuperat mai târziu prin scară și geografie. În acest calcul, fermierii sunt daune colaterale într-o strategie geopolitică pe termen lung.
În plus, compromisul este explicit. Importurile limitate și fără tarife vamale de produse agricole din America de Sud – suficiente pentru a destabiliza sectoare întregi – sunt prețul pe care Bruxelles l-a acceptat și l-a impus statelor membre, astfel încât producătorii europeni să poată vinde liber pe piețele Mercosur. Mașinile, utilajele și echipamentele industriale – în principal germane – câștigă acces. Agricultura plătește factura, astfel încât industria să poată exporta.
Pentru țări precum România, această înțelegere este deosebit de dăunătoare. România nu dispune de pârghia industrială necesară pentru a beneficia în mod semnificativ de avantajele acordului, suportând în același timp o parte disproporționată din dezavantajele agricole. Cu toate acestea, a votat „da”.
Votul României privind Mercosur nu se referă, așadar, doar la comerț. Este vorba despre puterea exercitată fără responsabilitate, decizii luate fără dezbatere și suveranitate redusă la o formalitate. Ea dezvăluie o cultură politică mai confortabilă cu ascultarea decât cu negocierea, mai dornică să se alinieze decât să condiționeze.
Bruxellesul poate fi satisfăcut. Fermierii români nu sunt. Iar europenii care încă mai cred că democrația necesită mai mult decât respectarea procedurilor ar trebui să ia notă: când ascultarea înlocuiește condițiile, democrația devine o formalitate, iar interesul național o chestiune secundară.
