Mie nu mi se poate întâmpla..Cum va lua coronavirusul în stăpânire corpul tău (înainte ca să simți ceva)

24 Mar 2020
Mie nu mi se poate întâmpla..Cum va lua coronavirusul în stăpânire corpul tău (înainte ca să simți ceva) Galerie foto (2)

Suni un prieten și stabiliți să vă vedeți la prânz. Primăvara a venit neașteptat de repede, așa că alegi un loc cu mese afară, care pare că ar trebui să fie mai sigur.

Ca de obicei, îți iei toate precauțiile de bun simț: folosești dezinfectant pentru mâini, stai la o distanță OK față de alți clienți și încerci să eviți atingerea feței, desi e greu.

Ceva din tine crede că toată chestia asta (cu virusul – n.tr.) ar putea fi exagerată.

Ceea ce nu știi e că acum zece zile, tatăl prietenului tău a fost invitat de partenerul lui de afaceri la o degustare de vinuri, unde a contractat virusul de la soția unui speculant de criptomonede.

La trei zile după, el a tușit în palmă înainte de a deschide ușa vilei pentru a-i ura „bun venit!” fiului său.

Saliva pacienților cu Covid-19 poate găzdui 500 de miliarde de particule virale într-o linguriță, iar tușitul le poate difuza în aer sub formă de aerosol.

Imediat după ce intră, prietenul tău inspiră; 32.456 de particule virale i se așează pe mucoasa gurii și gâtului.
De atunci, virusurile s-au înmulțit în corpul său continuu.

Și, pe măsură ce vorbește, respirația sa care trece prin laringo-faringele umed creează mici picături de mucus purtător de virus care se aștern invizibil pe masa voastră.

Unele de așează pe mâncarea încă neîncepută din farfuria ta, unele aterizează pe degetele tale, altele intră în sinusul tău nazal sau se așează în gât.

La momentul în care întinzi mâna să-ți iei la revedere, corpul tău poartă 43.654 de particule virale. După ce ai strâns mâna prietenului, numărul a urcat la 312.405.

Una dintre picături ajunge în bronhii și se așează pe suprafața caldă și umedă, descărcând particulele virale în mucusul care înconjoară țesutul.

Fiecare particulă este rotundă și foarte mică; dacă ai mări un fir de păr la dimensiunea unui teren de fotbal, ea ar avea câțiva centimetri.

Membrana exterioară a virusului constă într-o anvelopă lipidică (o suprafață care conține un fel de grăsimi – n.tr.) pe care sunt fixate niște molecule de proteine ca niște țepi, numite proteine de suprafață. Acestea ies în afară ca niște excrescențe ale unei bile elastice și noduroase de jucărie.

În mijlocul particulei virale se află un șir spiralat de ARN (acid ribo-nucleic – n.tr.), materialul genetic al virusului. Încărcătura utilă.

Deplasându-se prin mucoasa pulmonară, virusul se întâlnește cu una dintre celulele de la suprafața acesteia.

Celula e considerabil mai mare decât el; la scara terenului de fotbal de mai sus, ea are circa opt metri.

Un miliard de ani de evoluție au echipat-o să reziste la atacuri. Dar ea are și o vulnerabilitate – o „ușă din dos”: un grup de proteine care ies la suprafața ei – numite angiotensine – care convertește enzima 2 (sau receptorul ACE2, în engleză).

În mod normal, această moleculă joacă un rol în acomodarea activității hormonului cu organismul. Astăzi va servi la acroșarea coronavirusului.

O dată ce proteina de suprafață atinge celula pulmonară, forma ei se potrivește cu cea a enzimei ACE2 atât de mult încât se lipește de ea.

Apoi, membrana virusului fuzionează cu membrana celulei și descarcă ARN-ul în interiorul acesteia. Virusul a intrat. ARN-ul lui are treabă acum.

Celula are propriul ei material genetic – ADN-ul –, care produce fragmente ale acestuia sub formă de ARN. Ele sunt copiate în mod continuu și trimise în corpul celulei, unde dau instrucțiuni pentru producerea de proteine care îi efectuează funcțiile.

E ca atelierul lui Moș Crăciun, unde elfii – care produc cu hărnicie cadourile pe care el le comandă – sunt niște combinații de ARN și proteine numite ribozomi.

Imediat ce ARN-ul viral găsește un ribozom, acesta începe să-l citească și să producă proteine virale. Acestea ajută, apoi, ARN-ul viral să se multiplice de la sine și copiile lui deturnează mai mulți ribozomi.

Alte proteine aduse de virus împiedică celula să lupte. În curând, activitatea normală a celulei este copleșită total de cererile ARN-ului viral, pe măsură ce energia și mecanismele ei sunt ocupate cu construirea de componente ale virusului înmuțit „la infinit”.

Pe măsură ce sunt create, aceste componente sunt transferate ca pe bandă rulantă spre suprafața celulei. Membrana virusului și proteinele de suprafață (coroana – n.tr.) înconjoară șirurile de ARN și o nouă particulă e gata.

Ele se adună în niște „baloane interne”, numite vezicule, care se deplasează spre suprafață, „pocnesc” și eliberează noile particule virale în organismul tău cu zecile și sutele de mii.

Între timp, proteinele de suprafață care nu au fost încorporate în noile virusuri se fixează ele însele direct în membrana celulei-gazdă, așa încât aceasta se agață de suprafața unei celule vecine, precum o corabie cu pirați se ancorează de cea neajutorată a unor comercianți.

Apoi, cele două celule fuzionează și un nou „furnicar” de ARN viral năpădește noua celulă-gazdă. În plămânii tăi, de sus în jos și de la stânga la dreapta, în gât și în gură, scena se repetă la nesfârșit și celulă după celulă este penetrată, iar activitatea ei deturnată.

Presupunând că virusul acționează ca ruda lui, SARS, fiecare generație de infecție are nevoie de circa o zi ca să multiplice virusul de milioane de ori.

Copiile de virus se revarsă în mucoasă, invadează fluxul sanguin și se varsă în sistemul digestiv.

Tu nu simți nimic din toate acestea. De fapt, tu încă te simți foarte bine. Dacă e ceva de care chiar te plângi, aceasta e plictiseala.

Ai fost un cetățean care și-a făcut datoria, a stat acasă și a practicat distanțarea socială și după două zile în care nu te-ai dezlipit de seria completă a lui „Furios și iute”, decizi că sănătatea ta mentală e amenințată dacă nu ieși din casă.

O suni pe o fostă iubită, care e de acord să vă vedeți pentru o plimbare pe malul Dâmboviței. Speri ca această atmosferă apocaliptică să dea naștere unei mici „nebunii” de după-amiază, dar masca de pe fața ei e… moartea pasiunii. A, și îți mai și spune că a decis să se mute cu un tip pe care l-a cunoscut la Cineplex.

Nici măcar nu-ți trecea prin cap că ea e „genul cineplex”. Te îmbrățișează cu drag la despărțire și îi spui cât de tare a fost că v-ați văzut, dar pleci cam dezumflat.

Ceea ce ea nu știe este că, o oră mai devreme, ai fost la toaletă și ai neglijat să te speli pe mâini după. Stropul invizibil de materiale fecale pe care îl lași pe haina ei conține 893.405 particule virale.

La 47 de secunde după ce a ajuns acasă își va agăța haina în cui și apoi se va scărpina la baza nasului, chiar înainte de a se spăla pe mâini. În acel moment, 9.404 particule virale se vor fi transferat pe fața ei. Peste cinci zile, Salvarea o s-o ducă la Floreasca. 

Așa cum s-au năruit magazinele MIC.ro acum vreo zece ani, vândute „pe bucăți” și lăsate apoi să moară, celulele tale infectate „varsă” particule virale până își dau sufletul. Iar când fragmente din celulele dezintegrate se răspândesc în sânge, abia atunci sistemul tău imunitar simte că ceva e în neregulă.

Celulele albe detectează fragmente de celule moarte și eliberează niște substanțe numite citokine, care lansează un semnal de alarmă, activând alte părți ale sistemului imunitar să intre în acțiune.

Când celulele imunitare identifică o celulă infectată, atacă și o distrug. În interiorul tău, se dă lupta de la Mărășești - Mărăști - Oituz microscopică, în care duduie tunurile cele mai mari ale sistemului imunitar și ale virusului.

Pe măsură ce carnagiul se amplifică, temperatura corpului crește și zonele infectate se inflamează. Două zile mai târziu, vrând să te pui la masă, îți dai seama că nu prea ai poftă. Te întinzi și dormi vreo câteva ore. Când te trezești, îți dai seama că ți s-a făcut și mai rău.

Parcă te ține pieptul și o tuse seacă nu-ți mai dă pace. Te întrebi: „oare așa o fi?”. Scotocești fără folos prin sertarul cu medicamente și, în cele din urmă, găsești un termometru undeva pe raftul cu lenjerii. Îl ții sub limbă timp de un minut și citești rezultatul: 38 cu 9. „Futu-i”, îți zici, și te târăști în pat.

Îți zici că ar putea să fie doar o gripă obișnuită și, chiar dacă o să fie și mai rău, ești tânăr (aproximativ) și sănătos. Nu ești în grupul demografic de risc.

Într-un fel, ai cumva dreptate. Și asta e valabil pentru cei mai mulți care se infectează cu acest virus. Stau la pat și se fac bine.

Dar din motive pe care oamenii de știință nu le cunosc, circa 20% dintre infectați (unul din cinci) se îmbolnăvesc rău. Și, în ciuda relativei tale tinereți, ești unul dintre ei.

După patru zile de febră arzătoare și durere în tot corpul, îți dai seama că ești mai bolnav decât ai fost oricând în viața ta. Ai o tuse uscată care te zguduie așa de tare că te doare spatele. Luptându-te să respiri, îți chemi un Uber și te duci la cea mai apropiată cameră de gardă. (Lași 376.345.090 particule virale pe diferite suprafețe din mașină și altele 323.443.865 plutind în aer.)

Ajuns la Urgență, ești examinat și trimis în izolare. Până să primească rezultatul pentru testul de coronavirus, medicii îți fac o tomografie computerizată la plămâni ca să afle că ai niște „opacități pulmonare neomogene”, respectiv niște pete difuze cauzate de fluidul care s-a acumulat acolo unde lupta sistemului imunitar a fost cea mai intensă.

Deci nu numai că ai Covid-19, dar asta te-a pricopsit cu o pneumonie puternică și periculoasă numită sindrom respirator acut sever.

Cu toate paturile deja ocupate de pacienți cu Covid-19, ți se dă un pat pliant într-o cameră cu alți cinci bolnavi. Medicii te pun pe perfuzie intravenoasă pentru a-i da organismului nutrienți și fluide, dar și un medicament antiviral.

În maximum 24 de ore de la sosire, starea ta se înrăutățește. Vomiți de câteva ori pe zi și începi să halucinezi. Pulsul scade la 50 de bătăi pe minut.

Când un pacient din camera vecină moare, doctorii iau aparatul de asistare a respirației de la el și ți-l dau ție. Când sora îți bagă tubul endo-traheal pe gât, ești doar pe jumătate conștient de faptul că ajunge, ca un șarpe, tot mai adânc, mai jos în plămâni.

Tot ce faci e să stai și să o lași să-ți lipească leucoplast pe gură, ca tubul să rămână la locul lui. Ești la pământ. Sistemul tău imunitar s-a năpustit cu o „furtună de citokine” nu doar asupra virusului însuși, dar și asupra propriilor tale celule. Leucocitele tale „mătură” plămânii, distrugându-i țesuturile.

Un lichid umple acum micii saci alveolari care în mod normal lasă sângele să absoarbă oxigenul. Te îneci efectiv, chiar și cu ventilatorul acela care pompează aer îmbogățit cu oxigen în plămânii tăi.

Iar asta nu e cel mai rău. Furia sistemului imunitar este atât de mare încât organele tale interne colapsează, proces numit sindrom de disfuncție multiplă de organe (SDMO).

Când ficatul tău eșuează, nu mai e capabil să proceseze toxinele din sânge, așa că medicii se vor grăbi să te pună pe un aparat de dializă (dacă ai noroc ca el să existe și să fie disponibil – n.a.). Lipsite de oxigen, celulele din creierul tău încep să moară.

Te zbați între viață și moarte. Acum, că ai ajuns la SDMO, ai 50% șanse (una din două – n.tr.) sau chiar mai puține. Iar datorită faptului că pandemia a redus la maximum resursele spitalului, prespectivele tale sunt și mai întunecate.

Întins pe patul tău de campanie, mai auzi doar jumate din ce vorbesc doctorii când te mută pe un aparat de oxigenare extracorporală arterio-venoasă cu membrană (sau ECMO - există doar câteva în România! – n.tr.). Acesta va prelua sarcinile inimii și ale plămânilor și se speră că te va ține viu până când organismul tău își găsește calea spre echilibru.

După care vei fi pătruns de un sentiment de calm total. Vei simți că ai ajuns la sfârșitul luptei. Ce era mai rău a trecut. După ce va fi învins atacul viral, sistemul imunitar din corpul tău își va reveni și vei începe un drum încet și anevoios spre refacere completă.

La câteva săptămâni după asta, medicii îți vor scoate tubul din gât și te vor decupla de la ventilator. Vei avea din nou poftă de mâncare și culoare în obraji și într-o dimineață de vară o să ieși în stradă și o să oprești un taxi ca să te ducă acasă. Și și mai târziu vei întâlni o fată care va deveni soția ta și cu care vei avea trei copii, dintre care doi vor avea copii la rândul lor, care te vor vizita la un azil din Corbeanca.

Asta e ceea ce mintea își spune ei înșiși, pe măsură ce ultimele celule din cortexul tău cerebral mai „mișcă”, precum niște licurici într-o noapte de vară.

În camera unde ești izolat, aparatul tău EKG trece pe linie dreaptă. Medicii iau aparatul de respirat și îl pun unui pacient care a sosit de dimineață. În dosarele oficiale ale pandemiei cu Covid-19, vei fi înregistrat ca victima cu numărul 592.

*Un articol care are la bază un text publicat de nymag.com, care poate fi accesat AICI. Traducerea şi adaptarea, dr. Tudor Ciprut

CITIȚI ȘI: Titlul anului a apărut deja. În cotidianul spaniol El Pais

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Sanatate

Ultima oră