Moartea violentă a lui Quentin Deranque, în marja unui miting organizat la Universitatea de Stiinte Politice din Lyon - Sciences Po, a declanșat o undă de șoc în societatea franceză și a reaprins dezbaterea privind radicalizarea politică, rolul universităților și fragilizarea democrației reprezentative. Într-un dialog amplu pentru Le Figaro, filosofii Marcel Gauchet și Pierre Manent analizează degradarea climatului civic, conflictul dintre suveranitatea populară și universalismul drepturilor individuale, criza legitimității politice și riscul unei rupturi istorice care ar putea redefini viitorul Franței.
După uciderea lui Quentin Deranque, cei doi filosofi regretă faptul că epoca noastră, incriminând ideile conservatoare, a dat naștere unei tinere generații fără repere, gata să recurgă la violență pentru a-și anihila adversarul.
LE FIGARO. – Linșajul lui Quentin, ucis în marja unui miting al activistei de extrema stânga Rima Hassan la Sciences Po de tineri apropiați de mișcarea Antifa, a emoționat întreaga Franță. Cum analizați acest eveniment? Și este el, în opinia dumneavoastră, un semn al radicalizării politice?
MARCEL GAUCHET. – Nu cred în moartea ideologiilor, ci în transformarea lor într-o formă difuză, mai puțin articulată intelectual. Această estompare relativă nu pacifică dezbaterea publică. Dimpotrivă, radicalizează anumite poziții, mai ales la extrema stângă, unde politica face loc moralei. Adversarul nu mai este discutat sau combătut, ci identificat cu răul absolut, iar fascismul apare ca un rău moral, lipsit de conținut politic real. Sensul politic dispare. Nu mai este vorba despre gestionarea unei comunități sau despre propunerea unor alternative, ci despre un război total, în care anihilarea adversarului devine acceptabilă. Această mutație arată cât de mult pierderea cadrului politic conduce la excese asemănătoare celor mai grave aspecte ale fascismului istoric autentic, nu ale fascismului de operetă denunțat de unii.
PIERRE MANENT. – Capacitatea noastră de analiză politică este, într-adevăr, paralizată de obsesia răului absolut. Întrucât conservatorismul și atașamentul față de națiune au fost incriminate, iar preferința națională a fost considerată o crimă capitală, minți tinere, puțin reflectate și înclinate spre violență, ajung să creadă că atunci când se aruncă asupra unor persoane care susțin aceste idei, luptă pur și simplu împotriva răului absolut și că toate mijloacele sunt permise. Se simt încurajate atunci când instituții universitare consideră potrivit să invite la conferință o persoană care susține explicit și apăsat Hamas.
- Acest fapt arată că universitatea a devenit astăzi nu un loc al căutării cunoașterii și adevărului, ci un spațiu extrem de politizat?
M. G. – Universitatea a devenit un ansamblu compozit, unde coexistă ce este mai bun cu ce este mai rău. Un nucleu dur al universității autentice mai subzistă, dar anumite sectoare seamănă cu un parc tematic pentru post-adolescenți în căutare de repere. Problema principală este infrapolitizarea: în numele politicii, ideile pot fi aprofundate, dar pot fi și abandonate în favoarea unor simple adeziuni afective, fără substanță. Un bastion al marxism-leninismului în Franța a fost École normale supérieure în anii 1960: exista, cel puțin, o exigență intelectuală.
- Această aparentă depolitizare a cetățenilor este însoțită de o dezamăgire față de democrație. Potrivit unui sondaj publicat de „Le Grand Continent”, un sfert dintre francezi ar dori un regim mai autoritar, iar o treime un regim mai participativ. Cum interpretați această contradicție?
M. G. – Francezii își doresc, în primul rând, un regim mai eficient. Or eficiența presupune o anumită doză de autoritate, este incontestabil. Atunci când ne aflăm în ceea ce se poate numi „vetocrații”, unde fiecare poate extrage din regula comună ceea ce îi convine, ajungem evident la regimuri confuze, fără direcție clară și lipsite de eficiență. Iar participarea – ce înseamnă, de fapt? Înseamnă, mai ales, a fi consultat în privința opțiunilor fundamentale. Mulți au sentimentul că direcțiile principale adoptate le scapă. Referendumul din 2005 privind Tratatul constituțional european este o dovadă. Așadar, cerere de consultare, cerere de eficiență. Ne aflăm într-un cadru democratic foarte obișnuit. Adevărata problemă ține de evoluția instituțiilor, care nu mai răspund acestui dublu imperativ al eficienței și fidelității față de voința populară.
PIERRE MANENT. – Regimul nostru politic a încetat să funcționeze. Este incapabil să ia deciziile cele mai necesare, cele mai evidente, cele mai cerute de corpul civic. De 30 de ani, marile teme ale vieții naționale sunt lăsate în paragină. Dacă priviți dezbaterile de acum 10, 20 sau 30 de ani, diagnosticul este același. Doar că, an de an, situația se degradează. Este firesc ca, în fața unei clase politice care s-a adaptat foarte bine propriei inerții și propriei inacțiuni, populația să murmure nemulțumirea. Nu văd însă în corpul civic o dorință particulară pentru un om providențial sau pentru un partid care ar aduce un regim autoritar. Se cere clasei conducătoare să conducă.
- Care este blocajul?
P. M. – Trăim încă într-un decor de regim reprezentativ, dar acesta și-a pierdut spiritul. Instituțiile funcționează, alegerile sunt valide, dar schimbul fundamental dintre încrederea guvernaților și responsabilitatea guvernanților a dispărut de cel puțin 20 de ani. Anul 2005 marchează o ruptură: guvernul a ignorat votul cetățenilor, abandonând referendumul, barometrul suprem al încrederii civice. De atunci, guvernanții nu se mai simt responsabili față de poporul care îi alege; sunt ghidați doar de propriile ambiții sau proiecte favorite, fie că este vorba despre Europa sau despre difuzarea valorilor democratice. Nu vor să audă decât propriul ecou. Acțiunea politică nu mai răspunde nevoilor reale ale cetățenilor, iar aceasta este o ruptură decisivă față de regimul reprezentativ.
M. G. – Sunt de acord. Situația noastră politică actuală este revelatoare: prim-ministrul există în principal pentru a-i permite domnului Macron să își încheie cât de cât confortabil mandatul de cinci ani, cu prețul unui târg politic cu opoziția, indiferent față de interesul superior al țării. Din punct de vedere democratic, este o anomalie gravă.
P. M. – Dincolo de paralizia politică, asistăm la o transformare profundă a legitimității democratice. Din 1789, democrația trebuie să articuleze drepturile omului și drepturile cetățeanului. Acest echilibru a fost atins în timpul celei de-a Treia Republici, dar astăzi primele le-au absorbit pe celelalte. Formarea unui corp civic distinct devine suspectă, deoarece orice frontieră pare să introducă o inegalitate, o discriminare între oameni. În această logică, nici guvernanții, nici guvernații nu se mai simt pe deplin legitimi să exercite un drept colectiv de a se autoguverna.
M. G. – Aș traduce aceasta foarte simplu: s-a trecut de la suveranitatea poporului la dizolvarea poporului ca program politic.
- Pe tema imigrației se cristalizează această dezbatere dintre suveranitatea populară și ceea ce se numește statul de drept...
M. G. – Statul de drept este esențial democrației: garantează că guvernele respectă legile, întruchipând compromisul dintre idealul democratic și practica sa. Democrația vrea să substituie domnia legilor voinței oamenilor, dar este nevoie de oameni pentru a aplica legile, iar tensiunea persistă. Numai că noțiunea a evoluat mult. Astăzi, statul de drept este definit prin respectarea drepturilor individuale universale. Acestea includ dreptul de a te stabili unde dorești. Această universalitate intră în conflict cu națiunile constituite și cu culturile lor. Adevărata coliziune politică a timpului nostru este aceasta: drepturile universale ale indivizilor contra realității națiunilor existente. Secolul nostru va trebui să decidă. Vor supraviețui națiunile sau se vor dizolva în universalitatea drepturilor individuale? Acesta este dilema fundamentală în fața căreia ne aflăm.
- Trăim un moment de răscruce?
M. G. – Mi se pare că toate semnele converg către o schimbare. Democrațiile reacționează lent, până la a da impresia de imobilism, dar maturizarea spiritelor ajunge mereu să se manifeste neașteptat. Cred că ne apropiem de un astfel de moment de inflexiune. Visul dispariției națiunilor într-o societate civilă mondială începe să se estompeze. Revenirea politicului este în curs. Se conturează o mare schimbare de epocă.
- Pierre Manent, sunteți de acord?
P. M. – Aș fi mai puțin categoric. Mă impresionează forța acestei religii a umanității: în pofida problemelor care ne preocupă de decenii și care se agravează vizibil, opinia dominantă rămâne neschimbată și din ce în ce mai dornică să controleze termenii conversației civice. Sentimentul că orice dreptate rezidă în universalitatea drepturilor omului este atât de puternic încât migrantul devine, într-un fel, reprezentantul umanității însăși, iar corpul politic național este suspect, deoarece introduce o separație între cei din interior și cei din exterior. Jurisdicțiile noastre slăbesc constant autoritatea comunității cetățenilor pentru a face să prevaleze drepturile omului, devalorizând astfel legea în loc să o aplice. Mă gândesc, de exemplu, la obligația impusă primarilor de a oficia căsătorii între persoane aflate în ședere ilegală, obligându-i astfel să ignore ilegalitatea situației lor.
- Cum poate fi reparată democrația?
P. M. – Cu modestie. Cei care ne guvernează ne vorbesc despre valori înalte, în timp ce țara se afundă. Marele necaz politic al Franței este că discursul nu mai are nicio legătură cu o acțiune posibilă, adaptată resurselor noastre. Revenirea la realitate, inventarierea onestă a forțelor și slăbiciunilor țării – aceasta este poate singura cale de a relansa regimul reprezentativ și de a trezi spiritul public.
M. G. – Răsturnarea actuală a globalizării obligă la o revenire la real: europenii redescoperă necesitatea unui raționament strategic, a măsurării forțelor și mai ales a slăbiciunilor lor. Confruntate cu marginalizarea relativă într-o lume dominată de puteri demografic și strategic mai puternice, democrațiile europene ar putea fi constrânse să se transforme sub presiune externă. Și poate tocmai această constrângere, mai mult decât propria lor voință, le va salva.
- Se mai poate susține statul social francez, considerat prea costisitor și incapabil să se reformeze în fața îndatorării și a marilor provocări geopolitice actuale?
M. G. – Ni se spune că o armonie prestabilită va permite împăcarea tuturor lucrurilor, de la alimentarea unui stat providență scăpat de sub control până la construirea unei forțe capabile să răspundă haosului mondial. Statul providență aflat în expansiune infinită este locul unde dinamica drepturilor se vede cel mai clar. Cererea individuală, perfect legitimă în sine, este deconectată de limita pe care o reprezenta conștiința apartenenței la un întreg, cu arbitrările pe care le presupunea aceasta. Ea se desfășoară în vid. Pensionarii, de exemplu, gândesc ca și cum nimeni nu le-ar plăti pensia. Pierderea sensului comunității politice este adevărata noastră problemă. Totuși, cred că imperativul strategic va prevala și va schimba modul nostru de reflecție colectivă, chiar dacă tendința de a menține lucrurile neschimbate este foarte puternică.
P. M. – Extinderea nelimitată a statului providență se înscrie în logica drepturilor individuale, în timp ce limitarea imigrației presupune ruperea de această logică. Nu există, așadar, contradicție între expansiunea continuă a statului providență, în pofida sărăcirii țării, și incapacitatea de a aplica restricțiile migratorii dorite de majoritate. Imperativul strategic despre care vorbește Marcel Gauchet presupune să ne exercităm pe deplin dreptul colectiv de a ne autoguverna și, înainte de toate, să ne recunoaștem acest drept.
