Deciziile administrației americane privind Iranul nu se reduc la strategii militare sau diplomație oficială, ci sunt modelate de o confruntare paralelă, mai puțin vizibilă: rețele de influență, operațiuni de lobby și centre de analiză conectate atât la Washington, cât și la Teheran. În jurul președintelui Donald Trump se închide un cerc restrâns de consilieri, în timp ce în fundal acționează think tank-uri, intermediari politici și structuri suspectate de legături cu regimul iranian, capabile să orienteze dezbaterea strategică asupra dosarului nuclear și a stabilității regionale. Investigațiile recente scot la lumină „Iran Experts Initiative”, o operațiune de infiltrare a diplomației americane orchestrată de Teheran, susținută de structuri controversate precum Quincy Institute - finanțat de miliardarul George Soros. Acest parteneriat între interesele regimului islamic și rețelele de influență ale stângii radicale urmărește temperarea politicii de „presiune maximă” și protejarea status-quo-ului din Orientul Mijlociu. Într-un sistem decizional tot mai centralizat, Donald Trump trebuie să navigheze nu doar printre amenintarile Gardienilor Revoluției, ci și prin hățișul de analize partizane și interese financiare care încearcă să salveze regimul de la Teheran sub paravanul diplomației, scrie o analiza Le Figaro.
Think tank-uri, consilieri din umbră: cine sunt experții care l-au influențat pe Donald Trump în dosarul Iranului?
Între presiuni externe, influența anturajului apropiat și calcule electorale, deciziile strategice ale lui Donald Trump față de Republica Islamică Iran apar adesea contradictorii. Mai mulți experți descriu modul în care liderul de la Casa Albă își formează hotărârile în acest dosar extrem de sensibil.
În ceea ce privește Iranul, președintele Donald Trump pare, la prima vedere, să se sprijine pe un cerc restrâns: ginerele și consilierul său Jared Kushner, trimisul special pentru Orientul Mijlociu Steve Witkoff, secretarul de Stat și consilier pentru securitate națională Marco Rubio și vicepreședintele J. D. Vance, care a condus recente negocieri cu regimul de la Teheran prin intermediari din Pakistan. Din decembrie 2025, acești patru oficiali au coordonat discuții paralele — înainte și după declanșarea ostilităților — cu regimul iranian, fiecare utilizând propriile rețele din statele vecine Iranului, dar și din diverse grupuri de opoziție, cu obiectivul de a pregăti o eventuală alternativă la regimul mullahilor.
Dacă prințul Reza Pahlavi, lider al monarhiștilor constituționaliști și al liberalilor iranieni, a atras atenția lui J. D. Vance datorită popularității sale în rândul unei părți a populației din interiorul Iranului, ipoteza sprijinirii unor figuri legate de rezistența kurdă pentru declanșarea unei revolte interne a fost mai degrabă favorizată de Marco Rubio. În același timp, Donald Trump a continuat să își schimbe pozițiile, considerând necesară apariția unei personalități puternice care să întruchipeze „era post-mullah”, indiferent dacă aceasta provine din rezistență sau din structurile militare iraniene.
Dacă „războiul este domeniul incertitudinii”, după celebra formulare a teoreticianului militar Carl von Clausewitz (1780–1831), victoria părea totuși, la un moment dat, la îndemâna președintelui și a consilierilor săi politici — cu excepția lui Vance, care s-a opus intervenției militare. Motivul acestei încrederi este, potrivit unei investigații semnate de Jonathan Swan și Maggie Haberman în New York Times, extrasă din volumul lor în pregătire Regime Change. Inside the Imperial Presidency of Donald Trump, faptul că premierul israelian Benjamin Netanyahu ar fi reușit să îl convingă pe Donald Trump, în cadrul unei reuniuni secrete la Casa Albă din 11 februarie, să ia în considerare o intervenție militară împotriva Iranului.
În Situation Room, alături de cei doi lideri, s-au aflat atunci șefa de cabinet Susie Wiles, Marco Rubio, secretarul Apărării Pete Hegseth, generalul Dan Caine, directorul CIA John Ratcliffe, Jared Kushner și Steve Witkoff. Pe un ecran amplasat în spatele premierului israelian participau de asemenea, de la distanță, directorul Mossad David Barnea și alți responsabili militari israelieni.
Potrivit publicației americane și unor surse citate din interiorul Casei Albe, Netanyahu ar fi prezentat un plan de operațiuni comune, promițând o revoltă populară și distrugerea programului iranian de rachete balistice în doar câteva săptămâni — adică o victorie rapidă și decisivă. O evaluare considerată surprinzătoare, în condițiile în care serviciile militare americane avertizaseră asupra riscului real ca Iranul să blocheze Strâmtoarea Ormuz prin intermediul forțelor Corpului Gardienilor Revoluției Islamice.
Convins de aliatul său, Donald Trump ar fi ignorat avertismentele propriilor generali, precum și opoziția lui J. D. Vance, și ar fi urmat planul propus de Israel. Evoluțiile ulterioare sunt deja cunoscute.
Influența think tank-urilor
În Statele Unite, aproximativ douăzeci de mari centre de analiză (think tank-uri) se ocupă de dosarul iranian, iar rapoartele lor ajung frecvent la Casa Albă sub formă de note de analiză.
Potrivit unei investigații realizate de Iran International și platforma Semafor, publicată în 2023, Teheranul ar fi orchestrat încă din 2014 o operațiune de influență secretă destinată să influențeze diplomațiile occidentale și administrația americană. Inițiativa, denumită Iran Experts Initiative (IEI) și lansată de Ministerul iranian de Externe, ar fi avut ca scop recrutarea unor experți iraniano-americani din think tank-uri occidentale pentru a promova pozițiile Teheranului privind programul nuclear și pentru a tempera politica Washingtonului.
Cazul a dus la acuzații privind partizanatul unor consilieri din administrația americană. „Nu trebuie subestimată importanța acestor organizații”, afirmă istoricul specializat în Orientul Mijlociu Adrian Calamel, care a studiat ingerințele iraniene în SUA. Potrivit acestuia, unele centre de reflecție ar fi favorabile Teheranului: International Crisis Group (ICG) și Quincy Institute for Responsible Statecraft — fondat în 2019 cu sprijinul lui George Soros și al miliardarului Charles Koch — ar fi printre cele mai sensibile la această influență. National Iranian American Council (NIAC), fondat în 2002 de Trita Parsi, este descris de Calamel drept principalul lobby pro-iranian din Statele Unite.
Aceste afirmații sunt susținute și de Mohammad Hossein Torkaman, fost agent al serviciilor Gardienilor Revoluției, refugiat în Germania, care afirmă că regimul iranian dispune de o rețea extinsă de influență externă. Potrivit acestuia, Teheranul analizează anual persoanele influente din diverse țări și încearcă să le recruteze prin mijloace financiare sau șantaj, inclusiv în cadrul think tank-urilor americane.
Un sistem decizional centralizat la Casa Albă
În fața riscurilor de ingerință, Donald Trump și-a consolidat propriul model decizional în dosarul iranian. „Odată cu revenirea sa la putere, toți oficialii rămași care susțineau politica de detensionare de tip Obama-Biden au fost înlăturați imediat”, explică Adrian Calamel.
Amir Hamidi, fost agent special DEA și diplomat în zona Golfului, susține că influența think tank-urilor există, dar este mult diminuată: „Președintele Trump guvernează printr-un model decizional rigid și autocentrat. Ascultă, dar decide în funcție de propriile calcule strategice și de un cerc restrâns de încredere”.
Analiza este împărtășită și de expertul Olivier Guitta, care afirmă că echipa de consilieri a fost redusă drastic pentru a evita scurgerile de informații frecvente în primul mandat. În prezent, cercul apropiat include Steve Witkoff, Jared Kushner și Marco Rubio. Vicepreședintele J. D. Vance rămâne în afara acestui nucleu, deși a participat la unele negocieri cu Iranul în Pakistan, fiind unul dintre puținii din administrație care s-au opus intervenției militare.
În ansamblu, imaginea care reiese este aceea a unui președinte care concentrează decizia finală în propriul nucleu restrâns, folosind simultan presiuni externe, rivalități regionale și canale informale de influență, într-un joc strategic pe care chiar el îl descrie drept confruntare cu „jucători de șah de nivel înalt”.
