Președintele iranian Massoud Pezeshkian a publicat o scrisoare deschisă adresată americanilor, în care susține că Iranul nu a ales niciodată calea agresiunii și acuză Statele Unite că au construit, timp de decenii, imaginea Teheranului ca inamic strategic. Mesajul vine însă încărcat de propagandă, adevăruri selective și omisiuni majore privind rolul regimului iranian în destabilizarea regiunii.
Președintele iranian, Massoud Pezeshkian, a adresat miercuri seară „o scrisoare publicului american”, în care afirmă că țara sa „nu a ales niciodată, în istoria sa modernă, calea agresiunii” și că „nu a declanșat niciodată un război”. El îi îndeamnă pe americani să treacă dincolo de „un val de distorsiuni și narațiuni fabricate” și subliniază că iranienii nu nutresc „nicio ostilitate față de alte națiuni”, inclusiv față de Statele Unite, conform Le Monde
Liderul de la Teheran critică politica americană, pe care o acuză că a alimentat, încă din lovitura de stat din 1953, o relație marcată de neîncredere. El denunță o strategie menită să „fabrice un dușman” pentru a justifica presiunile și prezența militară americană, susținând că „dacă o amenințare nu există, ea este inventată”. Potrivit acestuia, consolidarea capacităților militare ale Iranului reprezintă „un răspuns măsurat, întemeiat pe legitima apărare”, în fața concentrării forțelor americane în regiune.
Președintele iranian a insistat apoi asupra unei distincții între guvernul Statelor Unite și poporul american, susținând că americanii de rând, europenii și cetățenii altor țări nu sunt considerați inamici, în pofida deceniilor de ostilitate.
„Poporul iranian nu nutrește nicio ostilitate față de alte națiuni, inclusiv față de poporul american, popoarele Europei sau țările vecine.”
„Chiar și în fața intervențiilor și presiunilor externe repetate de-a lungul istoriei lor demne, iranienii au făcut în mod constant o distincție clară între guverne și popoarele pe care acestea le conduc. Acesta este un principiu adânc înrădăcinat în cultura iraniană și în conștiința colectivă a națiunii – nu o simplă poziție politică temporară.”
Pezeshkian a afirmat că „lumea se află la o răscruce”, susținând în scrisoarea sa către poporul Statelor Unite că continuarea unei politici ostile față de Iran este „mai costisitoare și mai inutilă ca niciodată”.
El a descris alegerea dintre confruntare și angajament diplomatic drept „reală și plină de consecințe”, avertizând că rezultatul acesteia „va modela viitorul pentru generațiile care vor urma”.
Atacurile israeliano-americane asupra infrastructurii energetice iraniene constituie, de asemenea, „o crimă de război”, scrie președintele iranian. „Pe lângă faptul că reprezintă o crimă de război, astfel de acțiuni au consecințe care depășesc cu mult granițele Iranului. Ele generează instabilitate, sporesc pierderile de vieți omenești și costurile economice și perpetuează cicluri de tensiune, semănând semințele unei resentimente care va dăinui ani de zile”, afirmă Massoud Pezeshkian.
Acesta evocă, de asemenea, „impactul distructiv și inuman al sancțiunilor, războiului și agresiunii” asupra populației. El îi îndeamnă pe cetățenii americani să se întrebe: „Ce interese ale poporului american sunt cu adevărat servite de acest război?” și pledează pentru o alternativă, într-un moment în care, spune el, „alegerea dintre confruntare și dialog este reală și decisivă” pentru viitor.
Adevăruri parțiale folosite selectiv
Scrisoarea deschisă adresată de președintele iranian Massoud Pezeshkian poporului american nu este un simplu apel la pace sau la dialog, ci un exercițiu de propagandă politică. Sub un limbaj împăciuitor, încărcat de referințe la „adevăr”, „demnitate” și „înțelegere reciprocă”, Teheranul încearcă să își rescrie imaginea externă și să se prezinte drept victimă morală a confruntării cu Statele Unite și Israelul în timp ce omite complet implicarea sa în destabilizarea regiunii prin miliții proxy, sprijinirea Hezbollah, Hamas, milițiilor șiite din Irak și Siria, sau rebelilor Houthi din Yemen.
Scrisoarea lui Massoud Pezeshkian nu este un apel neutru la pace, ci un exercițiu de propagandă sofisticat. Textul folosește adevăruri istorice parțiale pentru a construi imaginea Iranului ca actor defensiv, în timp ce omite complet implicarea sa în destabilizarea regiunii prin miliții proxy, sprijinirea Hezbollah, Hamas, milițiilor șiite din Irak și Siria, sau rebelilor Houthi din Yemen.
Pezeshkian acuză Washingtonul că a „fabricat un dușman” pentru a justifica presiunile, dominația militară și controlul piețelor strategice. El susține că, „dacă o amenințare nu există, ea este inventată” și afirmă că prezența militară americană în jurul Iranului obligă Teheranul să își întărească apărarea. Scrisoarea sugereaza că Statele Unite nu acționează în propriul interes, ci „ca intermediar al Israelului”, influențate și manipulate de acesta.
Este o formulare construită special pentru publicul american izolaționist și anti-intervenționist: ea urmărește să separe poporul american de establishmentul de la Washington și să prezinte Iranul ca parte „rațională” într-un conflict alimentat de alții.
Dincolo de tonul aparent conciliant, scrisoarea lui Pezeshkian este un exercițiu de poziționare geopolitică și război narativ.
Mesajul nu este adresat doar americanilor, ci și unei opinii publice occidentale tot mai obosite de războaie, polarizare și intervenționism. Iranul încearcă să capitalizeze această oboseală strategică și să se prezinte drept o putere rațională, umilită și împinsă la margine de o ordine internațională dominată de SUA și aliații săi.
Textul integral al scrisorii potrivit publicatiei iraniene Jamaran
În numele lui Dumnezeu, Cel Milostiv, Îndurător
Către poporul Statelor Unite ale Americii și către toți cei care, în mijlocul unui val de distorsiuni și narațiuni fabricate, continuă să caute adevărul și aspiră la o viață mai bună:
Iranul — prin chiar acest nume, acest caracter și această identitate — este una dintre cele mai vechi civilizații continue din istoria omenirii. În pofida avantajelor sale istorice și geografice de-a lungul diferitelor epoci, Iranul nu a ales niciodată, în istoria sa modernă, calea agresiunii, expansionismului, colonialismului sau dominației. Chiar și după ce a îndurat ocupație, invazii și presiuni constante din partea marilor puteri — și în ciuda faptului că a avut superioritate militară față de mulți dintre vecinii săi — Iranul nu a declanșat niciodată un război. În schimb, i-a respins cu fermitate și curaj pe cei care l-au atacat.
Poporul iranian nu nutrește nicio ostilitate față de alte națiuni, inclusiv față de poporul american, popoarele Europei sau țările vecine. Chiar și în fața intervențiilor și presiunilor externe repetate de-a lungul istoriei sale demne, iranienii au făcut întotdeauna o distincție clară între guverne și popoarele pe care acestea le conduc. Acesta este un principiu adânc înrădăcinat în cultura iraniană și în conștiința colectivă a națiunii — nu o simplă poziție politică de moment.
Din acest motiv, prezentarea Iranului ca o amenințare nu este în concordanță nici cu realitatea istorică, nici cu faptele observabile din prezent. O astfel de percepție este produsul capriciilor politice și economice ale celor puternici — nevoia de a fabrica un inamic pentru a justifica presiunile, a menține dominația militară, a susține industria armamentului și a controla piețele strategice. Într-un asemenea climat, dacă o amenințare nu există, ea este inventată.
În același cadru, Statele Unite și-au concentrat cel mai mare număr de trupe, baze și capabilități militare în jurul Iranului — o țară care, cel puțin de la fondarea Statelor Unite, nu a declanșat niciodată un război. Actele recente de agresiune americană lansate chiar din aceste baze au demonstrat cât de amenințătoare este, în realitate, o asemenea prezență militară. În mod firesc, nicio țară aflată într-o asemenea situație nu ar renunța la consolidarea capacităților sale defensive. Ceea ce a făcut Iranul — și continuă să facă — este un răspuns măsurat, întemeiat pe legitima apărare, și nicidecum inițierea unui război sau a unei agresiuni.
Relațiile dintre Iran și Statele Unite nu au fost inițial ostile, iar primele interacțiuni dintre poporul iranian și cel american nu au fost marcate de ostilitate sau tensiune. Punctul de cotitură a fost însă lovitura de stat din 1953 — o intervenție ilegală a Statelor Unite menită să împiedice naționalizarea resurselor proprii ale Iranului. Acea lovitură de stat a perturbat procesul democratic al Iranului, a reinstaurat dictatura și a semănat o neîncredere profundă în rândul iranienilor față de politicile americane. Această neîncredere s-a adâncit și mai mult prin sprijinul acordat de America regimului șahului, susținerea lui Saddam Hussein în timpul războiului impus din anii 1980, impunerea celor mai lungi și mai cuprinzătoare sancțiuni din istoria modernă și, în cele din urmă, prin agresiunea militară neprovocată — de două ori, în plin proces de negocieri — împotriva Iranului.
Și totuși, toate aceste presiuni nu au reușit să slăbească Iranul. Dimpotrivă, țara s-a întărit în multe domenii: rata alfabetizării s-a triplat — de la aproximativ 30% înaintea Revoluției Islamice la peste 90% în prezent; învățământul superior s-a extins considerabil; au fost realizate progrese importante în tehnologiile moderne; serviciile medicale s-au îmbunătățit; iar infrastructura s-a dezvoltat într-un ritm și la o scară incomparabile cu trecutul. Acestea sunt realități măsurabile și observabile, care există independent de narațiunile fabricate.
În același timp, impactul distructiv și inuman al sancțiunilor, războiului și agresiunii asupra vieții poporului iranian, rezilient în fața încercărilor, nu trebuie subestimat. Continuarea agresiunii militare și bombardamentele recente afectează profund viețile oamenilor, atitudinile și percepțiile acestora. Aceasta reflectă un adevăr fundamental uman: atunci când războiul provoacă daune ireparabile vieților, locuințelor, orașelor și viitorului oamenilor, aceștia nu vor rămâne indiferenți față de cei responsabili.
Aceasta ridică o întrebare fundamentală: care dintre interesele poporului american sunt, mai exact, cu adevărat servite de acest război? A existat vreo amenințare obiectivă din partea Iranului care să justifice un asemenea comportament? Masacrarea copiilor nevinovați, distrugerea instalațiilor farmaceutice pentru tratamentul cancerului sau lăudăroșenia privind bombardarea unei națiuni „înapoi în Epoca de Piatră” servesc oare vreunui alt scop decât deteriorarea suplimentară a imaginii globale a Statelor Unite?
Iranul a ales calea negocierilor, a ajuns la un acord și și-a respectat toate angajamentele. Decizia de a se retrage din acel acord, de a escalada spre confruntare și de a lansa două acte de agresiune în plin proces de negocieri au fost alegeri distructive făcute de guvernul Statelor Unite — alegeri care au servit iluziilor unui agresor străin.
Atacarea infrastructurii vitale a Iranului — inclusiv a facilităților energetice și industriale — lovește direct în poporul iranian. Pe lângă faptul că reprezintă o crimă de război, astfel de acțiuni au consecințe care depășesc cu mult granițele Iranului. Ele generează instabilitate, sporesc costurile umane și economice și perpetuează cicluri de tensiune, semănând semințele unei resentimente care va dăinui ani de zile. Aceasta nu este o demonstrație de forță; este un semn de derută strategică și de incapacitate de a ajunge la o soluție durabilă.
Nu este, oare, și cazul în care America a intrat în această agresiune ca intermediar al Israelului, influențată și manipulată de acel regim? Nu este adevărat că Israelul, fabricând o amenințare iraniană, încearcă să abată atenția globală de la crimele sale împotriva palestinienilor? Nu este evident că Israelul urmărește acum să lupte cu Iranul până la ultimul soldat american și până la ultimul dolar plătit de contribuabilul american — transferând povara propriilor sale iluzii asupra Iranului, asupra regiunii și asupra Statelor Unite înseși, în urmărirea unor interese ilegitime?
Se mai regăsește cu adevărat „America First” printre prioritățile guvernului Statelor Unite de astăzi?
Vă invit să priviți dincolo de mecanismul dezinformării — parte integrantă a acestei agresiuni — și, în schimb, să vorbiți cu cei care au vizitat Iranul. Observați numeroșii imigranți iranieni realizați — educați în Iran — care predau și desfășoară cercetare la cele mai prestigioase universități din lume sau contribuie la unele dintre cele mai avansate companii tehnologice din Occident. Se potrivesc aceste realități cu distorsiunile care vi se spun despre Iran și despre poporul său?
Astăzi, lumea se află la o răscruce. Continuarea drumului confruntării este mai costisitoare și mai inutilă ca oricând. Alegerea dintre confruntare și angajament este reală și plină de consecințe; rezultatul ei va modela viitorul pentru generațiile care vor urma. De-a lungul mileniilor sale de istorie demnă, Iranul a supraviețuit multor agresori. Din ei nu au mai rămas decât nume pătate în istorie, în timp ce Iranul dăinuie — rezilient, demn și mândru.
