În timp ce atenția Occidentului este fixată pe figurile vizibile ale regimului de la Teheran, o nouă și sinistră ierarhie de putere prinde contur în umbra conflictului actual. O analiza din The Telegraph semnată de Kasra Aarabi și Saeid Golkar dezvăluie că adevăratul „om forte” al Iranului nu este cel anticipat de cancelariile străine. Pe fondul unui vid de putere lăsat de eliminarea lui Ali Khamenei și de rănirea succesorului său, Mojtaba, figura centrală care asigură coeziunea sistemului este Ahmad Vahidi, noul comandant-șef al Gărzilor Revoluției (IRGC). Urmărit de Interpol și artizan al unora dintre cele mai sângeroase atacuri teroriste globale, Vahidi este arhitectul unui plan pe termen lung de militarizare totală a teocrației. Departe de a fi un pragmatic, acesta forțează tranziția către un regim în care controlul este dublat și menținut de „oameni în uniformă”, transformând Republica Islamică într-un fel de Coree de Nord islamista.
A apărut un vid de putere în regimul iranian și cine trage cu adevărat sforile? Pe măsură ce conflictul intră în cea de-a patra săptămână, aceste întrebări modelează politica occidentală și strategia militară. Răspunsul dezvăluie de ce oprirea prematură a războiului va produce, aproape sigur, un regim mult mai extremist.
Luna trecută, SUA și Israelul au eliminat oficialii cu cel mai înalt rang din Republica Islamică, inclusiv pe liderul suprem Ali Khamenei. Mojtaba, fiul lui Ali Khamenei, care i-a succedat acum oficial tatălui său ca lider suprem, a fost de asemenea vizat, dar se pare că a supraviețuit la limită. Acestea fiind spuse, absența completă a lui Mojtaba din ochii publicului de când a preluat mantia a condus pe mulți la concluzia că noul lider suprem este grav rănit și în afara procesului decizional, cel puțin pentru moment.
În ciuda pierderilor semnificative, există încă un grad ridicat de coordonare între birocrația guvernamentală, aparatul militar și cel de informații – cei trei piloni cheie care susțin Republica Islamică. Pe acest fundal și pe baza raportărilor că Washingtonul a negociat cu „adevăratul broker de putere” al regimului, cercurile politice occidentale au concluzionat că un nou om forte a apărut la Teheran. Toată atenția s-a îndreptat către candidatul evident: Mohammad Bagher Ghalibaf, președintele parlamentului iranian și veteran al Corpului Gărzilor Revoluției Islamice (IRGC) – armata ideologică a regimului.
Dar în Iran, răspunsul evident este rareori cel corect. În timp ce egocentricul Ghalibaf a căutat lumina reflectoarelor, o figură mult mai puternică este probabil să tragă sforile în tăcere: Ahmad Vahidi – noul comandant-șef al IRGC, care este un absolutist al lui Khamenei.
Spre deosebire de Ghalibaf, Vahidi a rămas în umbră de la începutul războiului. Analiza noastră sugerează că este probabil ca el să opereze ca piesa centrală în lanțul de comandă al regimului, iar supraviețuirea sa este esențială pentru continuitatea acestuia. Cu mult timp înainte de război, Ali Khamenei îi încredințase lui Vahidi sarcina de a întocmi planuri pentru militarizarea ulterioară a regimului. Dacă el supraviețuiește acestui conflict și regimul rezistă, el va putea în sfârșit să implementeze această viziune – un design care va produce o Republică Islamică mult mai radicală și extremistă.
Vahidi are o experiență și o influență fără egal în aparatul militar, de informații și birocratic al regimului. Cariera sa a început în anii 1980 în Biroul de Informații al IRGC, format din cei mai loiali operativi din punct de vedere ideologic ai regimului. În calitate de adjunct al IRGC pentru informații, el a fost ales personal să se alăture unei cohorte secrete pentru a-l însoți pe Khamenei într-o vizită în Coreea de Nord – o călătorie menită să achiziționeze tehnologie nucleară și rachete.
În timpul Războiului Iran-Irak (1980-1988), Vahidi a fost, de asemenea, unul dintre membrii originali ai Cartierului General Ramadan, o unitate din cadrul IRGC creată pentru a forma grupuri teroriste islamiste la nivel global și supravegheată de Khamenei.
La preluarea conducerii supreme în 1989, Khamenei a creat notoria Forță Quds – ramura teroristă extrateritorială a IRGC – și l-a numit pe Vahidi drept primul ei comandant. A fost o dovadă a loialității sale. Vahidi a demonstrat în acel rol că viziunea sa de a exporta terorismul a fost mult mai globală decât cea a cunoscutului său succesor, Qasem Soleimani.
Sub comanda lui Vahidi, IRGC a orchestrat bombardarea unui centru cultural evreiesc din Argentina în 1994, atacul asupra Turnurilor Khobar din Arabia Saudită în 1996 și a trimis în secret operativi în Europa pentru a antrena mujahedini islamiști – inclusiv membri al-Qaeda – în timpul războiului din Bosnia. Acest CV i-ar fi adus un loc pe lista persoanelor căutate de Interpol în 2007.
Ușile guvernului s-au deschis pentru Vahidi atunci când Mahmoud Ahmadinejad, afiliat IRGC, a preluat președinția în 2005. În calitate de adjunct al ministrului apărării și apoi șef al apărării, Vahidi a fost instrumental în supravegherea extinderii rachetelor balistice și a programelor nucleare ale Iranului. Este probabil să fi făcut acest lucru cu asistența prietenilor săi nord-coreeni.
De asemenea, el a extins amprenta nefastă a Republicii Islamice în America Latină, în special în Venezuela. Legăturile profunde ale lui Vahidi cu Forța Quds și Hezbollah l-ar fi făcut candidatul perfect pentru a conduce implicarea Republicii Islamice în traficul de narcotice – o afacere lucrativă pe care IRGC a justificat-o printr-o lentilă ideologică de a cauza daune pe termen lung societăților occidentale infidele.
În guvern, Vahidi a fost, de asemenea, unul dintre creierele din spatele militarizării birocrației de stat. El și-a exploatat poziția pentru a înlocui funcționarii publici obișnuiți cu afiliați ai IRGC. El a dus mai departe această „purificare” când a fost numit ministru de interne sub președinția clericului extremist Ebrahim Raisi.
În acest rol, Vahidi a înlocuit aproape toți numiții politici și guvernanții cu comandanți IRGC. Aceste eforturi au dat roade pentru Vahidi, sporind coordonarea guvernului cu aparatul represiv al IRGC și permițându-i să direcționeze represiunea împotriva revoltelor „Femeie, Viață, Libertate” din Iran în 2022.
Dar cel mai consecvent rol pe care Vahidi l-a deținut a fost aproape în întregime necunoscut lumii exterioare până acum. În 2018, Vahidi a fost numit șef al „Universității Supreme de Apărare Națională” din Iran și a fost însărcinat de regretatul lider suprem să elaboreze un plan pentru a militariza complet teocrația islamistă.
El a făcut acest lucru prin înființarea Școlii de Guvernanță Shahid Beheshti – prima și singura instituție de acest fel din Iran care era deschisă exclusiv personalului militar. Scopul a fost de a se asigura că următoarea categorie a elitei politice și a factorilor de decizie din Republica Islamică va proveni din armată și, prin urmare, va fi instruită sub supravegherea celor mai înalți comandanți IRGC, nu doar a clerului.
Vahidi s-ar putea afla acum, în sfârșit, în poziția de a implementa acest plan. Acest lucru nu înseamnă că IRGC preia puterea de la clerici. Mai degrabă, ar fi extensia armată a clerului, modelată de aceeași pregătire ideologică și loială aceluiași sistem. Ceea ce reprezintă Vahidi nu este sfârșitul teocrației, ci militarizarea ei ulterioară: o trecere de la tutela clericală la un sistem în care conducerea clericală este din ce în ce mai mult aplicată, gestionată și menținută de oameni în uniformă.
Departe de a-l submina pe Mojtaba, Vahidi pare a fi una dintre figurile cele mai bine poziționate pentru a-i menține controlul în timpul războiului. Spre deosebire de Ghalibaf, care poartă un bagaj politic și are mulți rivali în sistem, Vahidi are o credibilitate mai mare în cadrul IRGC și o acceptare mai largă în cadrul establishment-ului de securitate. Acest lucru îl face mult mai semnificativ decât sugerează speculațiile publice. El nu este doar un alt comandant. El poate fi persoana care ține sistemul laolaltă în timp ce alții caută fețe vizibile la Teheran.
De aceea, oprirea războiului acum ar fi o greșeală gravă. Costurile pe termen scurt ale continuării campaniei sunt reale, dar costul pe termen lung al permiterii acestui regim să supraviețuiască în forma sa actuală ar putea fi mult mai mare. Un sistem păstrat de Mojtaba Khamenei și Ahmad Vahidi nu ar deveni mai precaut sau pragmatic; ar deveni mai dur, mai militarizat și mai periculos. Ar semăna cu o Coree de Nord islamistă. Așadar, întrebarea nu mai este dacă Republica Islamică poate supraviețui acestui război, ci ce fel de regim va rămâne dacă o va face – iar acest lucru ar trebui să îi îngrijoreze pe toți.
