Cea de-a 62-a Conferință de securitate de la München are loc în acest weekend într-un context care nu mai poate fi descris ca o simplă „criză”. Miza este însăși arhitectura ordinii internaționale construite după cel de-al Doilea Război Mondial, conform European Conservative
Timp de decenii, acest sistem s-a bazat pe trei piloni: leadershipul american, regulile multilaterale și coeziunea occidentală. Astăzi, toți trei sunt în curs de revizuire. München devine astfel scena nu numai pentru dezbaterea conflictelor regionale, ci și pentru confruntarea cu însăși semnificația puterii globale.
Întrebarea centrală se învârte în jurul Statelor Unite. Schimbarea strategică a Washingtonului din ultimii ani a fost incontestabilă: un accent mai mare pe suveranitatea națională, utilizarea pe scară largă a instrumentelor comerciale ca mijloace de presiune și un atașament mai redus față de cadrele multilaterale tradiționale.
Relația transatlantică reflectă această tensiune. Diferențele nu mai sunt doar tactice – în ceea ce privește Ucraina, comerțul sau energia – ci conceptuale. Ordinea internațională ar trebui să continue să se bazeze pe norme universale sau pe acorduri între marile puteri? Ar trebui să prevaleze multilateralismul sau negocierile bilaterale din poziții de forță?
În același timp, utilizarea tarifelor, sancțiunilor și presiunii economice a întărit o logică mai tranzacțională în politica externă a SUA. Pentru unii, acest lucru reprezintă o adaptare realistă la o lume multipolară. Pentru alții, aceasta riscă să slăbească mecanismele care au asigurat stabilitatea Occidentului timp de decenii.
Întrebarea care planează asupra Münchenului este dacă Statele Unite corectează excesele din trecut sau deschid o perioadă de incertitudine structurală.
Asia: Afirmarea strategică a Chinei
În timp ce Occidentul dezbate coeziunea sa internă, China continuă să-și consolideze influența în Indo-Pacific. Beijingul combină presiunea militară în vecinătatea sa imediată cu expansiunea tehnologică și controlul asupra lanțurilor de aprovizionare strategice.
Aliații asiatici ai Washingtonului au nevoie de garanții de securitate credibile împotriva Chinei, dar percep semnale ambigue cu privire la profunzimea pe termen lung a angajamentului american.
Rivalitatea nu este doar teritorială sau militară. Este tehnologică, industrială și normativă. Controlul asupra mineralelor critice, inteligenței artificiale, infrastructurii digitale și rutelor comerciale face parte dintr-o competiție mai largă în care China încearcă să-și reducă vulnerabilitățile și să-și extindă sfera de influență.
Munchenul nu poate ignora faptul că centrul de greutate strategic al secolului XXI se deplasează constant către Asia. A face acest lucru ar fi o greșeală fatală pentru Occident.
Rusia: putere tactică într-un mediu fragmentat
Rusia rămâne un actor cheie, în special în Europa. Războiul din Ucraina a demonstrat că Moscova își păstrează atât rezistența, cât și adaptabilitatea, chiar și în condițiile sancțiunilor.
Cu toate acestea, rolul Rusiei astăzi se extinde dincolo de câmpul de luptă. Ea funcționează ca un accelerator al diviziunilor din Occident. Fiecare dezacord transatlantic sau intraeuropean lărgește marja de manevră a Moscovei.
Într-o lume în care marile puteri gravitează din ce în ce mai mult către negocierea sferelor de influență, Rusia încearcă să-și consolideze poziția regională și să se prezinte ca un interlocutor inevitabil în orice viitoare arhitectură de securitate europeană.
Europa: voință politică fără putere strategică
Europa ajunge la München confruntându-se cu o criză de identitate evidentă. Cheltuielile pentru apărare au crescut, iar „autonomia strategică” a devenit o temă recurentă, însă continentul rămâne puternic dependent de umbrela de securitate americană.
Divergențele interne complică orice salt calitativ: percepții diferite asupra amenințărilor, priorități economice divergente și constrângeri fiscale. În timp ce unele state membre solicită fermitate geopolitică, altele acordă prioritate stabilității economice și dialogului.
Realitatea este că Europa aspiră să-și asume o responsabilitate mai mare, dar încă nu dispune de instrumentele politice și militare necesare pentru a face acest lucru în mod coerent. Nici măcar nu este clar dacă o astfel de autonomie este fezabilă în contextul actualului echilibru de putere.
Acest decalaj între ambiție și capacitate este una dintre temele centrale ale conferinței.
Conferința de securitate de la München din 2026 nu va fi o reuniune de rutină. Ea are loc într-un moment în care ordinea postbelică din 1945 nu mai poate fi considerată de la sine înțeleasă.
Statele Unite își redefinesc rolul. China își extinde influența. Rusia exploatează fisurile. Europa își caută locul fără a-și fi rezolvat contradicțiile interne.
Vechiul echilibru se estompează. Întrebarea este dacă acesta va fi înlocuit de un nou cadru stabil sau de o eră prelungită de concurență fără arbitri clari.
