Într-o analiză devenită virală pe rețeaua X, Brivael le Pogam, CEO-ul și fondatorul startup-ului francez de inteligență artificială Argil AI, susține că asistăm la prăbușirea unei strategii de dominanță ideologică vechi de un secol. Pornind de la teoria „hegemoniei culturale” a marxistului italian Antonio Gramsci, antreprenorul explică modul în care stânga a preluat treptat controlul asupra universităților, presei și societății civile prin finanțări masive. Totuși, decizia recentă a lui Elon Musk și a echipei DOGE de a audita și tăia drastic fondurile USAID a provocat un efect de domino devastator în America Latină, unde guvernele progresiste își pierd rapid puterea. În viziunea lui le Pogam, dispariția acestor resurse financiare lasă Europa izolată drept ultimul bastion al acestui ecosistem, înainte de o inevitabilă renaștere culturală și politică.
Postarea are deja 1,6 milioane de vizualizăr peste 9.100 de redistribuiri. Elon Musk a validat ipoteza comentând „Istoria va fi verdictul”, în timp ce Donald Trump Jr. a îndemnat publicul să parcurgă textul cu mesajul „Merită citit!!!!”. Valul de susținere a fost completat de reacțiile unor personalități precum senatorul american Ted Cruz, care a catalogat analiza drept „Puternică” și comentatorul politic Benny Johnson, care a subliniat că ideile au fost „Spuse perfect”. Textul a fost adaptat și distribuit la nivel european de analiști precum Krzysztof Szczawinski, fiind preluat de voci conservatoare și clasic-liberale din Germania, Polonia, Italia, Portugalia și Cehia, dar și de publicații precum RVIVR, transformând postarea într-un punct de referință în dezbaterea globală despre hegemonia culturală.
Peste 50 de ani, cărțile de istorie vor spune că Elon Musk a câștigat un război pe care nimeni nu știa că îl pierdeam.
Un război început acum 100 de ani, într-o celulă dintr-o închisoare italiană.
În 1926, Mussolini dispune arrestarea unui intelectual sard în vârstă de 35 de ani. La proces, procurorul ar fi spus: „Trebuie să împiedicăm acest creier să funcționeze timp de douăzeci de ani.”
Îl chema Antonio Gramsci.
Creierul lui nu s-a oprit însă niciodată din funcționat. În închisoare, a umplut mii de pagini care au devenit unul dintre cele mai influente texte politice ale secolului XX. Cred că trăim chiar acum momentul în care teoria lui se prăbușește.
Lăsați-mă să vă explic.
Gramsci își punea o întrebare simplă: de ce revoluția comunistă a reușit în Rusia, dar a eșuat peste tot în Occident?
Răspunsul lui: în Occident, puterea nu se menține doar prin stat, poliție și armată. Se menține prin cultură. Prin ceea ce oamenii consideră normal, evident, de „bun simt”. El numește asta hegemonie culturală.
Prin urmare, pentru a prelua puterea, nu trebuie să cucerești mai întâi palatul. Trebuie să cucerești mai întâi mințile. Școlile. Universitățile. Ziarele. Teatrul. Editurile. Instanțele de judecată. Aceasta este „lupta de poziție”: o cucerire lentă, instituție cu instituție. Când cultura s-a schimbat, politica urmează de la sine.
Patruzeci de ani mai târziu, activistul german Rudi Dutschke va transforma asta într-un slogan: lunga marș prin instituții.
Timp de decenii, am trăit cu o enigmă pe care nimeni nu reușea cu adevărat să o explice.
De ce aproape toți artiștii sunt de stânga? Actorii, cântăreții, profesorii, jurnaliștii, o mare parte din magistratură. De ce o țară putea vota cu dreapta alegere după alegere și totuși cultura ei vorbea pe o singură voce?
Ni se răspundea: „Pentru că oamenii educați sunt de stânga.”
Cred că răspunsul este mai simplu: Gramsci scrisese rețeta, iar ea a fost aplicată. Când controlezi cine primește subvenția, postul, cronica favorabilă, premiul sau invitația în emisiune, controlezi ceea ce devine „cultură”.
Aceeași enigmă exista și la scară globală.
De ce atâtea țări în curs de dezvoltare, în special din America Latină, votau din nou și din nou pentru guverne socialiste sau de stânga radicală? Venezuela, Bolivia, Nicaragua, Argentina soților Kirchner, Columbia lui Petro. Economia se prăbușea, cartelele prosperau, haosul se instala. Cu toate acestea, același vot revenea.
Convingerea mea: sărăcia nu era un accident al sistemului. Era un electorat. Iar în jur exista un întreg ecosistem de ONG-uri, de presă „independentă” și de programe pentru „societatea civilă”, finanțat în mare parte din bani occidentali.
Apoi, la începutul anului 2025, s-a întâmplat ceva ce nimeni nu îndrăznise vreodată să facă.
Elon și DOGE au deschis registrele USAID. O agenție cvasi-intangibilă din 1961, cu zeci de miliarde de dolari pe an. Marea majoritate a programelor au fost tăiate, iar agenția a fost absorbită de Departamentul de Stat.
Robinetul a fost închis.
Și priviți ce s-a întâmplat de atunci.
Bolivia: MAS pierde puterea după aproape douăzeci de ani. Ecuador: Noboa este reales. Honduras: dreapta preia din nou țara. Chile: Kast este ales. Argentina: Milei câștigă detasat alegerile parlamentare de la jumătatea mandatului.
Iar acum două zile, Brazilia.
Jair Bolsonaro este neeligibil, condamnat la 27 de ani de închisoare. Stânga credea că a închis capitolul. Lula, la 80 de ani, candida pentru al patrulea mandat într-o țară despre care se spunea că îi este câștigată.
Duminică, fiul său, Flávio, a ieșit pe primul loc în primul tur. Peste 47% față de aproape 45% pentru Lula. Lula însuși a recunoscut un rezultat „neașteptat”.
Cea mai mare țară din America Latină este la un singur tur de scrutin distanță de a schimba direcția.
Cea mai mare cotitură spre dreapta a continentului din ultimele decenii.
Coincidență? Nu cred. Când finanțarea dispare, discursul își pierde difuzoarele.
A mai rămas un ultim bastion real: Europa.
Bruxelles își finanțează propriile rețele de ONG-uri, cu o lipsă de transparență pe care până și Curtea de Conturi Europeană a semnalat-o. Marile fundații, precum Open Society a lui Soros. Entitățile supranaționale care creează norme fără a trece vreodată prin fața unui alegător.
Este ultima fortăreață a hegemoniei culturale. Iar ea începe să se fisureze.
Sunt convins că toate acestea se vor prăbuși, și încă mai repede decât credem.
Gramsci avea dreptate într-un punct esențial: cultura precede politica. Însă a uitat că acest lucru funcționează în ambele sensuri. Când o cultură artificială își pierde perfuziile, ceea ce este autentic dedesubt iese din nou la suprafață.
Ceea ce urmează, cred eu, este o renaștere. O cultură care începe din nou să iubească frumosul, ambiția, știința, civilizația care a creat-o.
Iar în cărțile de istorie ne vom aminti că totul a început când un om a decis să se uitat peste conturi.
Era nevoie de cineva suficient de bogat încât să nu depindă de nimeni, suficient de nebun încât să se înhame la asta și suficient de liber încât să încaseze valul de ură ce avea să urmeze.
Îți mulțumim, Elon.
Dans 50 ans, les livres d'histoire diront qu'Elon Musk a gagné une guerre que personne ne savait qu'on était en train de perdre. Une guerre commencée il y a 100 ans, dans une cellule de prison italienne. En 1926, Mussolini fait arrêter un intellectuel sarde de 35 ans. Au procès, le procureur aurait dit : « Nous devons empêcher ce cerveau de fonctionner pendant vingt ans. » Il s'appelait Antonio Gramsci. Son cerveau n'a jamais cessé de fonctionner. En prison, il a rempli des milliers de pages qui sont devenues l'un des textes politiques les plus influents du XXe siècle. Je pense qu'on est en train de vivre le moment où sa théorie s'effondre. Laissez-moi vous expliquer. Gramsci se posait une question simple. Pourquoi la révolution communiste a-t-elle réussi en Russie mais échoué partout en Occident ? Sa réponse : en Occident, le pouvoir ne tient pas seulement par l'État, la police et l'armée. Il tient par la culture. Par ce que les gens trouvent normal, évident, « de bon sens ». Il appelle ça l'hégémonie culturelle. Donc, pour prendre le pouvoir, il ne faut pas d'abord prendre le palais. Il faut d'abord prendre les esprits. Les écoles. Les universités. Les journaux. Le théâtre. L'édition. Les tribunaux. C'est la « guerre de position » : une conquête lente, institution par institution. Quand la culture a basculé, la politique suit toute seule. Quarante ans plus tard, l'activiste allemand Rudi Dutschke en fera un slogan : la longue marche à travers les institutions. Pendant des décennies, on a vécu avec une énigme que personne n'arrivait vraiment à expliquer. Pourquoi presque tous les artistes sont-ils de gauche ? Les acteurs, les chanteurs, les profs, les journalistes, une bonne partie de la magistrature. Pourquoi un pays pouvait voter à droite élection après élection et voir quand même sa culture parler d'une seule voix ? On nous répondait : « c'est parce que les gens éduqués sont de gauche. » Je crois que la réponse est plus simple. Gramsci avait écrit la recette, et elle a été appliquée. Quand tu contrôles qui obtient la subvention, le poste, la bonne critique, le prix, l'invitation sur le plateau, tu contrôles ce qui devient « la culture ». La même énigme existait à l'échelle du monde. Pourquoi tant de pays en développement, notamment en Amérique latine, revotaient-ils encore et encore pour des gouvernements socialistes ou de gauche radicale ? Venezuela, Bolivie, Nicaragua, l'Argentine des Kirchner, la Colombie de Petro. L'économie s'effondrait, les cartels prospéraient, le chaos s'installait. Et pourtant le même vote revenait. Ma conviction : la pauvreté n'était pas un accident du système. C'était un électorat. Et autour, il y avait tout un écosystème d'ONG, de médias « indépendants » et de programmes de « société civile », financé en grande partie par l'argent occidental. Puis, début 2025, il s'est passé quelque chose que personne n'avait jamais osé faire. Elon et DOGE ont ouvert les livres de USAID. Une agence quasi intouchable depuis 1961, des dizaines de milliards de dollars par an. La grande majorité des programmes ont été coupés, et l'agence a été absorbée par le Département d'État. Le robinet a été fermé. Et regardez ce qui s'est passé depuis. Bolivie : le MAS perd le pouvoir après presque vingt ans. Équateur : Noboa réélu. Honduras : la droite reprend le pays. Chili : Kast élu. Argentine : Milei remporte largement les élections de mi-mandat. Et il y a deux jours, le Brésil. Jair Bolsonaro est inéligible, condamné à 27 ans de prison. La gauche pensait avoir refermé le chapitre. Lula, 80 ans, briguait un quatrième mandat face à un pays qu'on disait acquis. Dimanche, son fils Flávio est arrivé en tête du premier tour. Plus de 47 % contre près de 45 % pour Lula. Lula lui-même a reconnu un résultat « inattendu ». Le plus grand pays d'Amérique latine est à un second tour de basculer. Le plus grand virage à droite du continent depuis des décennies. Coïncidence ? Je ne crois pas. Quand le financement disparaît, le récit perd ses haut-parleurs. Il reste un dernier vrai bastion. L'Europe. Bruxelles finance ses propres réseaux d'ONG, avec une opacité que même la Cour des comptes européenne a pointée. Les grandes fondations comme l'Open Society de Soros. Les entités supranationales qui produisent de la norme sans jamais passer devant un électeur. C'est la dernière forteresse de l'hégémonie culturelle. Et elle commence à se fissurer. Je suis convaincu que tout ça va s'effondrer, et plus vite qu'on ne le pense. Gramsci avait raison sur un point essentiel : la culture précède la politique. Mais il avait oublié que ça marche dans les deux sens. Quand une culture artificielle perd ses perfusions, ce qu'il y a de vrai en dessous remonte à la surface. Ce qui vient après, je crois que c'est une renaissance. Une culture qui recommence à aimer la beauté, l'ambition, la science, la civilisation qui l'a fait naître. Et dans les livres d'histoire, on se souviendra que tout a commencé quand un homme a décidé de regarder les comptes. Il fallait quelqu'un d'assez riche pour ne dépendre de personne, d'assez fou pour s'y attaquer et d'assez libre pour encaisser la haine qui allait suivre. Merci Elon.
— Brivael Le Pogam (@brivael) October 6, 2026
