Înghețarea averilor, interdicția de a munci sau de a primi chiar și un singur euro și restricții absurde de călătorie – toate impuse prin simpla semnătură a miniștrilor de externe, fără vreo acuzație oficială sau o hotărâre judecătorească. O audiere recentă din Parlamentul European a scos la lumină modul în care regimul de sancțiuni al Uniunii Europene ajunge să lovească în propriii cetățeni și jurnaliști, transformând statul de drept într-un labirint kafkian al instituțiilor care își pasează vina una alteia, scrie Berliner Zeitung
Principalii responsabili pentru actualul regim de sancțiuni: președintele Consiliului European, António Costa, și președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.*
Audierea „Sancțiunile UE – un atac la adresa statului de drept și a drepturilor fundamentale” din Parlamentul European arată modul în care un instrument excepțional al politicii externe pătrunde tot mai adânc în spațiul intern european – și cum autoritățile germane creează, în acest proces, un vid kafkian de responsabilitate.
Există fraze care sintetizează o întreagă situație politică. Una dintre ele a fost rostită pe 7 mai în Parlamentul European, în sala 9V40, în cadrul audierii intitulate „Sancțiunile UE – un atac la adresa statului de drept și a drepturilor fundamentale”. Europarlamentara BSW Ruth Firmenich, coorganizatoare a evenimentului, a declarat despre încercările sale de a-i facilita jurnalistului berlinez sancționat Hüseyin Doğru participarea fizică la eveniment: „A fost cu adevărat o întâmplare ca dintr-un roman de Kafka.”
Nu este o exagerare. Este, mai degrabă, o descriere remarcabil de blândă.
Ceea ce a relatat Firmenich reprezintă cazul-școală al unei ordini juridice europene care acționează cu o hotărâre uimitoare atunci când impune măsuri severe, dar care se refugiază brusc în ceață atunci când se pune problema responsabilității, a competenței și a protecției juridice. Cu zece zile înainte, biroul ei scrisese Oficiului Central pentru Aplicarea Sancțiunilor (ZfS), Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Federal de Interne și Poliției Federale. Scopul era obținerea unui răspuns la o întrebare extrem de simplă: are voie un cetățean german aflat pe o listă de sancțiuni a UE să călătorească pentru o zi la Bruxelles, să ia cuvântul în Parlamentul European și apoi să se întoarcă? Sau riscă el și cei care îi plătesc biletul consecințe penale?
Răspunsul autorităților germane, pe scurt, a fost: nimeni nu știe. Sau, mai precis: nimeni nu a vrut să știe.
Firmenich a relatat că s-au făcut aproximativ 40 de apeluri telefonice. Inițial, Oficiul Central pentru Aplicarea Sancțiunilor nu a putut fi contactat, fiind aproape imposibil de identificat o persoană de contact responsabilă. Apoi a început cunoscutul balet administrativ german: Ministerul de Finanțe pasează responsabilitatea către Ministerul de Externe, alte instituții pasează mai departe, iar în final întrebarea esențială rămâne fără răspuns. Ministerul Federal de Finanțe a transmis în scris că nu este competent în acest caz. Ministerul de Externe, către care fusese redirecționată solicitarea, nu a răspuns până la momentul desfășurării evenimentului.
> „Am vorbit cu Ministerul Federal de Finanțe, cu Ministerul de Externe, cu Oficiul Central pentru Aplicarea Sancțiunilor – de mai multe ori cu fiecare – și cu Reprezentanța Permanentă la Bruxelles. Dar nimeni, absolut nimeni, nu s-a simțit responsabil.”
> — *Ruth Firmenich, europarlamentar neafiliat (BSW)*
Astfel, cazul a devenit brusc mult mai amplu decât simpla călătorie a unui jurnalist. Când un stat intervine profund în drepturile și libertățile fundamentale, dar este incapabil să desemneze un interlocutor clar – când sancțiunea se aplică cu toată forța, dar competența se evaporă –, aceasta nu mai este doar o problemă administrativă. Însuși statul de drept devine precar.
Omul căruia i s-a permis să vorbească, dar nu și să vină
Hüseyin Doğru a fost totuși prezent. Nu în sală, ci prin conexiune video. Iar discursul său a făcut parte din acele intervenții după care părăsești sala altfel decât ai intrat.
Doğru, cetățean german, tată a trei copii și fondator al publicației „red.” (între timp închisă), și-a descris propria situație într-o manieră care a impresionat tocmai prin sobrietatea ei. El a fost inclus pe o listă de sancțiuni a UE pe 20 mai 2025. Nu în urma unei condamnări penale. Nu în urma unui proces. Nu în urma unei evaluări judecătorești a probelor. Ci printr-o simplă includere pe o listă.
Justificarea oficială încadrează activitatea sa jurnalistică – în special relatările despre Gaza și protestele de solidaritate cu Palestina din Germania – în terminologia de „destabilizare”, „manipulare a informațiilor” și „amenințări hibride”. Un detaliu deosebit de sensibil: în documentele UE, Doğru este trecut ca fiind cetățean turc, deși are cetățenie germană. Avocații săi au semnalat această eroare, însă, potrivit declarațiilor sale, aceasta nu a fost corectată nici până astăzi.
Se poate numi o eroare administrativă. Dar se poate observa, de asemenea, că din punct de vedere politic contează dacă opinia publică citește că UE a sancționat un jurnalist „turc” sau un cetățean german din Berlin. Doğru însuși a abordat deschis această diferență.
Consecințele materiale ale includerii sale pe listă sunt grave: conturi blocate, activitatea profesională paralizată, viața de zi cu zi a familiei dată peste cap. Potrivit declarațiilor sale, la un moment dat au fost afectate chiar și conturile soției sale, care nu este sancționată. Astfel, sancțiunile nu îl lovesc doar pe el, ci, de facto, și pe copiii săi. Tocmai aceste consecințe sunt de obicei trecute discret sub tăcere în formulările elegante ale legislației europene privind sancțiunile.
Cea mai dură observație a lui Doğru a vizat așa-numitul material probatoriu. Dosarul la care a avut acces cuprinde 38 de pagini, iar cuvântul „Rusia”, după cum a subliniat el, nu apare nici măcar o singură dată. În locul unei dovezi solide, admisibile în instanță, privind o presupusă coordonare rusă, critica politică, documentarea jurnalistică și limbajul opoziției sunt traduse într-o categorie de politică de securitate. Poate cea mai puternică afirmație a sa a fost următoarea: nu se află în fața publicului pentru că a fost achitat, ci pentru că nu a fost niciodată pus sub acuzare.
Aceasta atinge esența problemei. Scandalul nu constă aici într-o presupusă hotărâre judecătorească eronată, ci în faptul că logica pedepsirii se dispensează tot mai mult de un proces penal
Nathalie Yamb și dreptul de a nu te putea întoarce nici măcar acasă
Juristul francez Juan Branco, care o reprezintă, printre alții, pe Nathalie Yamb, a dus această analiză mai departe. Și Yamb ar fi trebuit să ia cuvântul la Bruxelles, dar nici ea nu a putut veni.
Yamb locuiește în Elveția. Branco a explicat că aceasta nu se poate întoarce nici măcar în țara sa de reședință fără obstacole, deoarece zborurile îi sunt anulate din cauza interdicției de survol impuse de UE. Acest singur fapt demonstrează duritatea aparte a unui regim de sancțiuni pe care oficialii preferă să îl descrie drept țintit, precis și încadrat în normele statului de drept.
Potrivit lui Branco, Yamb a fost sancționată, în esență, dintr-un singur motiv: participarea la o conferință la Berlin, al cărei context a fost asociat cu presupuse legături cu gruparea Wagner. Conform relatării sale, ea nu a primit niciun onorariu pentru această participare. În același timp, la aceeași conferință au participat și deputați din Bundestagul german. Sancționată a fost însă doar Yamb.
Branco nu a lăsat nicio îndoială cu privire la cine crede că se află politic în spatele acestui caz: Franța. Yamb este de ani de zile una dintre cele mai proeminente voci împotriva neocolonialismului francez în Africa. Faptul că tocmai ea este vizată de un regim de sancțiuni justificat oficial prin războiul din Ucraina și influența rusă ridică, cel puțin, semne de întrebare.
Și mai gravă este remarca sa privind mijloacele de probă. Potrivit lui Branco, o mare parte din materialele folosite împotriva lui Yamb provin de la grupuri de reflecție (think-tank-uri) apropiate de NATO și din surse secundare accesibile publicului. Așa ceva poate fi suficient pentru o campanie politică, dar într-un stat de drept nu ar trebui să ajungă pentru măsuri cu consecințe ruinătoare asupra libertății de mișcare, a proprietății și a existenței sociale.
Sancțiunile ca o „pedeapsă civilă cu moartea”
Încadrarea juridică a fost oferită de Alexandra Hofer, de la Universitatea din Utrecht. Ea studiază dreptul sancțiunilor de ani de zile și tocmai de aceea critica sa a fost atât de tranșantă. Deși sancțiunile nu poartă eticheta dreptului penal, a explicat ea, acestea produc adesea efecte de o severitate cvasi-penală. Un fost avocat general al Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a descris odată viața sub sancțiuni drept o „pedeapsă civilă cu moartea”.
Termenul este exact. Cine ajunge pe listă își pierde de la o secundă la alta accesul la active, la operațiuni de plată, la exercitarea profesiei, la mobilitate și, adesea, la normalitatea vieții de zi cu zi. Și toate acestea se întâmplă înainte ca o instanță să analizeze cazul. Procedura este executivă, iar impactul este existențial.
Hofer a subliniat, de asemenea, că criteriile relevante ale Consiliului UE au fost extinse continuu. Oricine „sprijină”, „favorizează” sau „facilitează” manipularea informațiilor poate deveni o țintă. Este un limbaj de o elasticitate impresionantă. Iar elasticitatea în ceea ce privește restrângerea drepturilor fundamentale este rareori un semn de liberalism.
Contextul mai larg: nici măcar procesele câștigate nu ajută întotdeauna
Avocatul Michael Demuth descrie sancțiunile UE împotriva persoanelor care trăiesc în Uniune drept cea mai ascuțită armă a blocului comunitar în afara dreptului penal. Cel inclus pe listă are conturile blocate, resursele economice înghețate, iar chiar și terții – proprietari, angajatori, furnizori de servicii – ajung într-o dilemă juridică. Un aspect deosebit de problematic este că până și finanțarea asistenței juridice devine dificilă, deoarece necesită o autorizație specială. Astfel, însuși accesul la justiție este pus sub semnul întrebării.
Și mai departe merge semnalul de alarmă tras de avocații vienezi Gabriel Lansky și Philip Goeth, într-un articol de opinie exclusiv pentru OAZ. Aceștia fac referire la cazurile lui Dmitri și Alexander Pumpianski. Ambii au obținut câștig de cauză de mai multe ori în fața instanțelor UE, dar au fost reintroduși pe listele de sancțiuni imediat după aceea, cu justificări ușor modificate. Cine citește aceste lucruri înțelege miezul sistemic al problemei: nu este suficient să ai dreptul teoretic de a da în judecată, dacă executivul poate recrea practic în orice moment o situație invalidată deja de o instanță.
Statul de drept nu se rezumă la simpla existență a unei instanțe. El se demonstrează prin faptul că deciziile judecătorești produc efecte practice.
Dar presa germană?
Și acest aspect a făcut parte din bilanțul politic al zilei. Potrivit organizatorilor, OAZ a fost singura publicație germană acreditată la acest eveniment. Acest lucru nu dovedește neapărat un boicot coordonat, dar spune destul de multe despre priorități.
Căci aici nu a fost vorba despre un subiect marginal, exotic, ci despre întrebări fundamentale ale ordinii europene: are voie UE să impună cetățenilor și jurnaliștilor, fără un proces penal, măsuri ale căror efecte sunt uneori mai dure decât unele pedepse penale? Cât de departe se întinde conceptul de „manipulare a informațiilor”? Și ce mai rămâne din retorica europeană privind libertatea presei, dacă un jurnalist german nu poate nici măcar să călătorească la Parlamentul European pentru a vorbi despre situația sa, fără a trece printr-o loterie a competențelor administrative?
Poate că aspectul cu adevărat tulburător al acestei audieri nu a fost nici măcar ceea ce s-a spus acolo, ci interesul mediatic extrem de scăzut. Pentru că cine acceptă ca jurnaliștii să fie sancționați fără proces, ca vieți să fie blocate printr-un act administrativ și ca lanțurile instituționale să se dizolve într-o iresponsabilitate organizată, nu ar trebui să își facă iluzii că toate acestea îi privesc doar pe alții. Eroziunea standardelor statului de drept începe rareori cu un zgomot puternic. De cele mai multe ori, începe prin tăcere și prin întoarcerea privirii.



