Pe fondul ascensiunii partidelor naționaliste și eurosceptice în patru dintre cele mai mari state membre ale blocului, alegerile din anul viitor ar putea pune la încercare reziliența Uniunii ca niciodată până acum, anunță The Guardian
La sfârșitul anului 1998, Tony Blair era prim-ministru al Marii Britanii, Lionel Jospin era prim-ministru al Franței, iar Gerhard Schröder tocmai fusese ales cancelar al Germaniei. UE avea 15 state membre, iar partidele pro-europene de centru-stânga se aflau la putere – fie singure, fie în coaliții – în toate aceste țări, cu excepția a două.
Creșterea economică rapidă ducea la îmbunătățirea nivelului de trai. Extinderea spre est era în plină desfășurare. La Washington, Bill Clinton promova același tip de centrism al „celei de-a treia căi”, ca o cale de mijloc între capitalismul de piață liberă și socialismul tradițional. UE avea senzația că are valul istoriei de partea sa.
La nici trei decenii distanță, politica continentului pare să se îndrepte din nou într-o singură direcție – doar că, de data aceasta, impulsul aparține extremei drepte naționaliste, iar rezultatul ar putea fi o destrămare semnificativă a consensului european postbelic care a stat la baza construirii UE.
Între sfârșitul acestei luni și sfârșitul anului viitor, o serie electorală extraordinară va cuprinde blocul. Alegătorii din patru dintre cele mai mari cinci state membre ale UE, din punct de vedere al populației și al economiei, se vor prezenta la urne, urmând să aibă loc alegeri parlamentare în Estonia, Finlanda, Grecia și Slovacia, precum și alegeri regionale în Germania.
Spania dă startul ciclului cu alegeri generale anticipate pe 29 noiembrie, coaliția socialistă a prim-ministrului Pedro Sánchez confruntându-se cu o probabilă înfrângere în fața partidelor de dreapta, reprezentate de Partidul Popular (PP) conservator și de formațiunea de extremă dreapta Vox, care guvernează deja împreună în unele regiuni spaniole.
Urmează alegerile prezidențiale și parlamentare din Franța, în primăvară. Favorita clară în cursa prezidențială este Marine Le Pen, din partidul de extremă dreapta Raliul Național (RN), cu un avans considerabil față de agitatorul de extremă stânga Jean-Luc Mélenchon și de o opoziție mainstream profund divizată.
Când Polonia va vota mai târziu anul viitor, partidele naționaliste, care dețin împreună aproape jumătate din voturile la nivel național, ar putea foarte bine să înlăture coaliția liberală a prim-ministrului Donald Tusk, în ciuda recentelor diviziuni. Iar în Italia, Giorgia Meloni, al cărei partid „Frații Italiei” are rădăcini de extremă dreaptă, speră să-și asigure un al doilea mandat în alegerile programate înainte de sfârșitul anului 2027 – în timp ce se confruntă cu presiuni din partea flancului său de dreapta din partea partidului nou-apărut „Viitorul Național”.
Paradoxal, această ascensiune naționalistă survine pe fondul unui puternic sprijin public pentru UE. Șocați de haosul provocat de Brexit și căutând siguranță într-o lume din ce în ce mai alarmantă, un procent record de 74% dintre europeni afirmă că țara lor beneficiază de pe urma apartenenței la UE, iar foarte puține partide eurosceptice mai pledează acum pentru o ieșire definitivă.
Cu toate acestea, euroscepticii și naționaliștii continuă să privească blocul ca pe un proiect impus de sus în jos, care subminează suveranitatea națională, și urmăresc să-l transforme într-o asociație mult mai flexibilă de state-națiuni suverane. În cuvintele politologului italian Natalie Tocci, aceasta înseamnă că viitorul superciclu electoral ar putea „schimba dramatic fața Europei” – declanșând nu doar „o erodare lentă a proiectului european, ci o golire de conținut, dacă nu chiar o implozie de-a dreptul”.
Toate alegerile sunt diferite, iar specificul național joacă un rol important. Totuși, analiștii sunt de acord că forțele care acționează în fundal sunt interconectate: creșterea economică lentă, îmbătrânirea populației, finanțele publice tensionate și costul vieții în creștere vertiginoasă au erodat sprijinul acordat partidelor tradiționale de centru-stânga și centru-dreapta din Europa, care acopereau un spectru larg de opinii. Valul de proteste conduse de tineri care cuprinde Europa este doar semnul cel mai vizibil al nemulțumirii profunde a alegătorilor.
Între timp, partidele naționaliste au devenit din ce în ce mai pricepute în a invoca și a exploata o listă în continuă evoluție de presupuse amenințări și crize, de la migrație și vaccinuri până la tranziția verde, sprijinul pentru Ucraina, globalizarea, elitele internaționale și instituțiile supranaționale – narațiuni susținute de dezinformarea rusă și sprijinul deschis acordat partidelor „patriotice” de către Casa Albă a lui Donald Trump. Ca urmare, scena politică s-a fragmentat și s-a polarizat: aproape unul din patru alegători susține acum partidele de extremă dreapta – o pondere care a crescut de aproape cinci ori față de mijlocul anilor 1990.
Creșterea nu a fost liniară: în ultimul an, în timp ce partidul de extremă dreaptă Alternative für Deutschland a obținut o victorie istorică la alegerile regionale din estul Germaniei, în Țările de Jos Partidul Libertății al lui Geert Wilders a pierdut aproape o treime din mandatele sale, Fidesz-ul lui Viktor Orbán a suferit o înfrângere zdrobitoare în Ungaria, iar Democrații Suedezi de extremă dreaptă au pierdut din sprijin pentru prima dată în 16 ani.
Totuși, tendința ascendentă de fond pare clară – alimentată, susțin politologii, mai ales de normalizarea și integrarea ideilor de extremă dreaptă în curentul principal, în special în ceea ce privește imigrația. Partidele de centru-dreapta elimină treptat „barierele” care odinioară împiedicau cooperarea cu extrema dreaptă. La nivel european, Partidul Popular European (de centru-dreapta) a apelat din ce în ce mai mult la grupuri de extremă dreaptă pentru a anula anumite părți ale Pactului verde european și a înăspri regulile privind migrația.
Pentru UE, cel mai mare impact al acestui superciclu electoral ar putea fi resimțit în cadrul Consiliului European al liderilor naționali, care numără în prezent doar trei șefi de guvern de centru-stânga din 27. Dacă liderii eurosceptici din Franța, Spania și Polonia se vor alătura celor din Cehia, Italia, România, Slovacia și Slovenia până la sfârșitul anului 2027, aceștia nu vor avea numărul necesar pentru a rescrie legislația UE – dar vor constitui o minoritate de blocare redutabilă.
Negocierile privind bugetul UE, viitoarea extindere, ajutorul acordat Ucrainei și integrarea mai profundă în domenii esențiale precum apărarea, energia, finanțele și tehnologia ar putea fi toate paralizate, avertizează analiștii.
„Siguranța prin număr”, observă Tocci, ar putea schimba comportamentul actualilor lideri din cadrul Consiliului. Reținerea relativă a lui Meloni a fost dictată, în parte, de izolarea sa relativă în rândul omologilor din curentul principal, precum Tusk, Sánchez și Emmanuel Macron din Franța (alături de dependența Romei de fondurile de redresare ale UE în valoare de 200 de miliarde de euro).
Dacă, în schimb, s-ar afla la masa negocierilor alături de personalități precum Le Pen, liderul partidului polonez de extremă dreapta Lege și Justiție (PiS), Jarosław Kaczyński, și un guvern spaniol susținut de Vox, cu Roberto Vannacci, reprezentantul liniei dure din cadrul partidului Viitorul Național, care o presează acasă, și cu fondurile UE pe cale de epuizare, ar putea avea mai puține motive să joace în favoarea UE.
Analiștii sunt însă de acord că câmpul de luptă decisiv este Franța. Programul electoral al lui Le Pen o pune pe o traiectorie de coliziune cu Bruxelles: ea își propune să reducă cu 11 miliarde de euro contribuția Franței la bugetul UE, să organizeze un referendum constituțional pentru a proclama supremația legii franceze asupra celei europene și să încalce diverse reguli ale pieței unice.
Iar Franța „are o influență foarte semnificativă asupra UE”, a afirmat Mujtaba Rahman, de la firma de consultanță Eurasia Group. În comparație cu Orbán, observă el, o președintă Le Pen ar avea „o pârghie mult mai mare pentru a pune în aplicare strategia extremei drepte de subminare a arhitecturii supranaționale a UE, bazată pe statul de drept”.
Până acum, Bruxelles a ținut sub control factorii perturbatori precum Orbán, în mare parte deoarece rareori erau mai mult de doi sau trei la masa negocierilor. Un bloc eurosceptic coeziv ar face ca UE să fie incapabilă să aplice standardele statului de drept, să integreze mai mult politicile economice și de securitate sau, de fapt, să ajungă la un acord cu privire la aproape orice. Prima victimă ar fi, foarte probabil, Ucraina, cu Le Pen în fruntea unui grup de blocaj împotriva acordării de ajutor suplimentar.
La trei decenii distanță de 1998, viitoarele alegeri europene, a concluzionat Stefan Lehne de la grupul de reflecție Carnegie Europe, s-ar putea transforma cu ușurință în „teste cheie ale rezilienței UE”. Amenințarea la adresa blocului s-ar putea să nu fie imediată sau existențială, a spus el, dar riscurile pe termen mediu sunt semnificative.
„Este puțin probabil ca un rol mai puternic al extremei drepte să destrame UE așa cum există ea astăzi”, a spus Lehne, dar ar putea „să o împiedice să devină ceea ce trebuie să fie pentru a face față provocărilor viitorului”. Și, treptat, dar inevitabil, eșecul prelungit de a acționa colectiv atunci când și acolo unde este necesar ar duce la o „pierdere a relevanței”.



