Singuri acasă, în singura casă locuită

08 Iun 2015
Singuri acasă, în singura casă locuită
În România, țară ai cărei locuitori au ajuns mai dezbinați ca niciodată, există totuși un sat în care întreaga comunitate respiră la unison, ca o adevărată familie. Muncesc, se iubesc, se ceartă și se distrează numai împreună, pentru că sunt căsătoriți toți între ei. Explicația acestui ’’dolce farniente’’ este foarte simplă: populația localității respective numără doar două suflete. În urmă cu 10 ani, o dată ieșiți la pensie, soții Toader au lăsat agitația orașului și s-au întors în satul natal, Oleșești din Buzău, pentru a-și trăi bătrânețile în liniște. Atunci mai trăiau câțiva consăteni dar, între timp, s-au prăpădit. Acum foștii orășeni sunt singurii țărani care mai animă satul, lucru care nu-i deranjează deloc.

’’Dacă mă duc într-o stațiune, nu cred că e mai bine ca la mine acasă’’, povestește unicul bărbat al urbei. Păi, normal că e super mișto să fii singur acasă, în tot satul. Eu unul, nici nu-mi pot imagina cum e să mergi cu ochii închiși pe mijlocul străzii, fără teama că poți fi călcat de-o mașină sau scuipat de un căruțaș supărat pe boii de la car. Să nu te trezească manelele, motocicleta ambalată pe loc sau fumul de la grătarul vecinului care, cum te vede, îți cere musai ceva, ține, deasemenea, de domeniul fantasticului în România. Și acolo, la țară, cum o fi, bă, nene, să nu-ți fure nima rufele de pe sârmă după care, băut fiind, să-ți iubească gâștele-n coadă?

Poate pentru unii, întoarcerea pe ulițele copilăriei, la vârsta pensiei, ar putea fi un clasic ’’dat în mintea copiilor’’. Departe de facilitățile mediului urban, fără magazine, spitale și alte alea, un metrosexual sadea n-ar concepe să mai trăiască nici o secundă. Și-ar înfige inima în coarnele primului taur comunal fără să mai țină cont că prin astă acțiune își distruge iremediabil cămașa de firmă. Soții Toader însă sunt fericiți și plini de entuziasm ca primii imigranți europeni care au populat vestul sălbatic al Americii. Trăiesc în legea făcută de ei, fără organe de ordine, doctori, preoți și alți funcționari publici care, practic, ar trebui plătiți din munca celor doi. Sunt doar ei și bucata lor de pământ care, îngrijită cu suflet și responsabilitate, îi recompensează cu strictul necesar unei vieți obișnuite. E adevărat, din micuța gospodărie nu pot scoate bani de limuzine, cluburi, haine exclusiviste și croaziere, dar asemenea produse nici nu le trebuie. Echilibrul asigurat de o roșie sănătoasă și-un măr netunat chimic, cules cu propria mână din propria grădină, e mai important decât orice falsitate a lumii moderne. Merg pe jos, muncesc când trebuie și se odihnesc de câte ori simt nevoia. Fără niște vecini interesați mai mult de starea caprei decât a proprietarilor ei, longevitatea pare să aibă o șansă în plus.

Putem spune că la Oleșeșeti, versurile mormăite de Caramitru în urechile Loredanei, ’’Bună seara, iubito, îți spun ca și când, numai dragostea noastră ar fi pe Pământ’’, își găsesc, în sfârșit, aplicabilitatea în realitate. Iar dovezile că viața bate muzica nu se opresc aici. Casa lor e un cântec cu acorduri ample și de câte ori își roagă soțul să-i umple ciutura din fântână, doamna Toader apelează tot la repertoriul Loredanei și fredonează: ’’Apa, apa, apa, la, la, la, la, la, la...’’



 

Alte stiri din Editorial

Ultima oră