Vacanță în Kefalonia

06 Sep 2021 | scris de Marian Nazat
Vacanță în Kefalonia

 

 

          Ajung în Aeroportul Henri Coandă și trec de filtrele înmulțite  pandemic. O voce metalică răsună regulat în difuzoare, rugându-ne să declarăm   personalului de pază orice comportament suspect al persoanelor cu care ne intersectăm. Din motive de securitate, desigur, ni se explică afabil scârboasa instigare la turnătorie. Cu vorbele astea pe cerebel, cercetez orice figură întâlnită și parcă, parcă, fiecare mă îndeamnă,  prin gesturi și mimică, să le  mâzgălesc o  delațiune. Nu de alta, dar să se învețe minte că purtarea dubioasă nu rămâne niciodată nepedepsită !  Păi, cine nu e suspect în ziua de astăzi, astfel mascat  și înmănușat, păcatele  mele ?

 

                                                            *

 

 Aleg să mănânc la un restaurant chinezesc situat în colorata  și zgomotoasa piață centrală din Argostoli. La sfârșit,  gazdele ne oferă niște pachețele din cocă bine coaptă, înlăuntrul cărora au dosit câte  un  răvaș. Îl desfac cu nerăbdare pe al meu și citesc pe bucățica de hârtie: „Your inner-child will play today.”[1] Doar azi? exclam bosumflat. Copilul din mine se joacă întruna și nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. Și îi promit că nu-l voi opri niciodată să  se zbenguiască, să sară peste zăplazurile de toate felurile. Ofranda mea divinului Homo Ludens.

*

 

           Zac pe o plajă din Lassi,  cotropit de un soare zănatic. Zi după zi, ca o reptilă iubitoare de căldură. M-am abandonat unei stări de semitrezie, departe de tumultul lumii. N-am deschis televizorul de două săptămâni, n-am citit nicio știre, sunt precum sălbaticul Vineri găsit de  Robinson Crusoe pe insula eșuării sale. Sunt mai sigur ca oricând că „ar fi un mare pas înainte dacă am putea scăpa de ziare. Ziarele dau naştere la bârfe, ură, lăcomie, invidie, suspiciune, frică, răutate. Nu avem nevoie de adevăr așa cum este el prezentat în ziarele cotidiene. Avem nevoie de pace, solitudine şi tihnă. Dacă am putea să declarăm toţi grevă şi să renunțăm cu toată sinceritatea la a mai fi interesaţi de ce face vecinul nostru, am putea obţine un nou contract cu viaţa. Am putea învăţa cum să trăim  fără telefon, fără radio și ziare, fără fabrici, fără mine, fără  explozivi, fără nave de război, fără politicieni și avocaţi,  fără conserve, fără dispozitive ingenioase, chiar și fără lame  de ras sau celofan sau ţigări sau bani. Știu că asta e doar o himeră. Oamenii intră în grevă doar pentru a obţine condiții mai bune de muncă, salarii mai mari, mai multe oportunităţi de a deveni altceva decât sunt.”[2]

           Americanul are dreptate, din păcate, poimâine greva mea se va fi încheiat fără ca Angajatorul Suprem să-mi satisfacă vreo revendicare... Cu toate astea, nu renunț la gândul că „a-ți goli mintea este o faptă eroică și încă una foarte sănătoasă. A sta tăcut întreaga zi, a nu vedea ziare, a nu asculta radio sau bârfe, a fi pe deplin leneș, pe deplin indiferent față de soarta omenirii, este cel mai de soi leac pe care un om şi-l poate dărui sieși.”[3]

                                                  *

 

Iese din apă. Pielea bronzată îi strălucește în revărsarea solară. Stropii translucizi i se scurg din părul negru și lung. Își apasă sânii rotunzi și tari cu palmele într-un  gest studiat, cu o lentoare înnebunitoare. Se  cabrează brusc și își  apleacă trupul în față.  Pletele i se răsfiră și desenează un arc de cerc acoperind  zarea. Gestul se repetă de câteva ori și aerul se încarcă erotic. Frige. Tânăra  cu forme ireale pășește  statuar printre bărbații căzuți în extaz și care o sorb  din ochii pofticioși. Timpul  s-a oprit în loc și liniștea s-a rostogolit asurzitor pe plajă. Nu se aud decât bătăi de inimă și oftaturi grele, din rărunchi. Puștoaica întoarce  după ea privirile tuturor, conștientă de darul zeiesc primit la naștere. Calcă pe vârfuri, ca o amforă umblătoare, și se întinde languros pe un prosop. Slipul minuscul  e doar o linie subțire și tremurătoare, un semn al infinitului carnal. O fetișcană boccie și  căloasă, cu trăsături androgine,  se apropie de vestală și începe să  o mângâie senzual pe fese, pe gât, apoi cele două se sărută pătimaș. Ah, „muierea dracului, intrată-n vrie,/ dădea cu sfârcul foc la lenjerie”[4]...

                                               *

 

Grecia își păstrează, deocamdată, specificul local, dovadă că n-a avut „ghinionul să fie invadată de turiști americani”[5], așa cum s-au petrecut lucrurile în alte părți. În schimb, englezii se îmbulzesc să-și consume orgiile bahice și nu numai în paradisul elen. Imaginea pe care tinerii veniți de peste Canalul Mânecii o oferă este deplorabilă și de aceea, poate, Henry Miller se vădea a fi premonitoriu: „Cine  nu ar prefera să lupte alături de o Bouboulina, de exemplu, decât alături de o șhleahtă de recruți palizi și efeminați de la Oxford sau Cambridge?”[6] Eu, unul, nu !

 Las reflecțiile pe mai târziu și o tulesc la toaletă. Pe o ușă scrie „Bla”. Pe cealaltă, „Bla, bla, bla, bla, bla”, până în marginea de jos a dreptunghiului  de lemn. Șovăiesc. Pe care s-o deschid? Încerc să-mi recapăt  luciditatea, chiar dacă  fiziologia mă înghesuie. De dincolo de a doua ușă răzbat voci de femei sporovăind continuu. Evrika ! „Bla, bla, bla...”,  am găsit  răspunsul !

                                                            *

 

Coboară seara la Lixouri, splendoarea violacee a asfințitului mă orbește. Pe un colnic albicios, o biserică  micuță, prelungindu-se, cu o cruce imensă,  spre cerul azuriu. Mă închin mecanic și îmi șoptesc că Grecia este „însuși centrul universului, locul  ideal unde oamenii se puteau întâlni unii cu alţii în prezența lui Dumnezeu.”[7] Deși l-am tot căutat pe Domnul în vacanța ce se sfârșește mâine, nu l-am găsit, însă îl voi  căuta  până la capătul vieții.

 

                                                            *

 

 Din Fiskardo, feribotul ne duce în Lefkada, tălăzuind lin peste albastrul sclipitor al mării. Nici urmă de pescăruși în  urma vasului, cum se întâmplă în alte locuri. Unde or fi dispărut enigmaticele și gureșele zburătoare? N-apuc să-mi răspund, că în  dreapta se zărește o limbă de pământ înverzit. Este Ithaca, cuibul de legendă al  viteazului Ulise. Aproape că o ating cu degetele, într-atât e de aproape...

„Mâna mea dreaptă, străină,

Rupe și vraja și joaca;

Vrea să  mângâie o  mână -

            Mâna rămasă-n Ithaca:

            Mâna mea dreaptă-i bătrână.”[8]

          Dar mie nu mi-a rămas nimic în vestita insulă, un deget măcar, ci numai nostalgia homerică a eroului  pornit să se cucerească pe sine însuși...

          „Numai Ulise, numai Ulise

 Iubise gura care-l hulise.

 

 Doar Penelopa, doar Penelopa

Țesuse stofa și  catastrofa.

 

Singura Circe, singura Circe

Păstra-n matrice o  cicatrice.”[9]

Îmi pipăi urma rănii vindecate și-mi astup urechile, ca nu cumva sirenele să mă ademenească cu chemările lor ispititoare. Nu de altceva, dar dincolo de bord e necunoscutul...

                                                            *

 

La o aruncătură de  catarg de Lefkada este Skorpios, cândva fortăreața  miliardarului Aristotle Socrates Onassis. Priveliștea mă îmbrâncește în tunelul timpului personal. Demult, prin anii '70, în  excelenta revistă Lumea, citeam cu nesaț un serial despre armatorii Onassis și Niarchos, a căror rivalitate depășise cu mult granițele elene. Astăzi,  bucățica de pământ a intrat în  proprietatea statului, care intenționează să o redea circuitului turistic la preț de cinci stele. Din desișul pinilor parcă o aud pe fragila  și tragica Maria Callas cântând o arie a nefericirii... Sărmana, dacă nu s-ar fi îndrăgostit de puternicul și cinicul proprietar de nave, soarta i s-ar fi schimbat... Dar n-a rezistat nici ea tentației de a se lăsa mușcată de...  scorpion.

                                                            *

 

Restaurantul hotelului de-o noapte din Salonic  este cocoțat la etajul patru. Micul dejun se servește în reprize, ca nu cumva virușii să dea buzna la aceeași oră. Pe pardoseală, la distanțe sociale decretate planetar, sunt marcajele cuvenite  noii epoci de îndobitocire  în masă: „Stop here !” Stau, ce să fac?! Șeful  de sală ne invită pe rând și ne dezinfectează tacticos membrele superioare cu un lichid incolor. Apoi ne oferă mănușile de plastic salvatoare. O procedură întreagă, caraghioasă și umilitoare. Mi se urcă sângele  la scăfârlie și plec țâfnos, deși maestrul de  ceremonii își cere scuze și îmi repetă că astea-s instrucțiunile. Prefer să-mi cumpăr un covrig pe stradă decât  să fiu batjocorit în halul acesta. Culmea, și pe stomacul gol ! Sunt furios și nu mă abțin să-i răspund cu vorbele lui Henry Miller: „În lumea noastră, orbii îi conduc pe orbi, iar cei bolnavi merg  tot la bolnavi ca să fie vindecaţi. Progresăm încontinuu, dar este un progres care duce la masa de operaţie, la  azilul de  săraci, la ospiciu, în tranșee.”[10] Ah,  și da, e nevoie  de o „revoluţie mondială de sus pînă jos, în fiecare  țară, în fiecare clasă, la fiecare nivel al conştiinței. Lupta nu se duce împotriva bolii: boala este doar un efect. Dușmanul omului nu este microbul, ci omul însuși, mândria sa, prejudecățile, prostia, aroganţa. Nicio clasă nu este imună, niciun sistem nu are vreun leac. Fiecare om trebuie să se revolte împotriva unui mod de viață care nu   îi e propriu. Ca să fie eficientă, revolta trebuie să fie permanentă şi neobosită. Nu este suficient să fie răsturnate guverne, stăpâni, tirani: fiecare trebuie să-şi răstoarne propriile idei preconcepute despre moral și imoral, despre bine și rău, despre dreptate și nedreptate.”[11]

          Revoluția mea prin scris e pornită de mult, însă nimeni nu aderă la ea...

 

                                                            *

 

 Nici nu mă așez bine pe scaunul mașinii, că taximetristul, un ins  cam de vârsta mea, mă întreabă din complezență de unde sunt. Îi  răspund și, nitam-nisam, tipul e curios să afle dacă politica este bună în România. „Like in Greece”, i-o retez scurt. Bărbatul mă  fixează în oglinda retrovizoare și dă din  cap aprobator. Ce-o ști grecul ăsta despre  România ? mă afund curios în sinea mea de balcanic. La un semafor, o țigancă tânără a ieșit la cerșit cu  un carton pe care a caligrafiat stângace ceva în limba lui Platon. „Româncă sau bulgăroaică”, izbucnește driver-ul,  cu un soi de lehamite. Tac și înghit, n-am de ales. Ce dacă ieri, prin Argostoli, două vânzătoare, auzind că suntem români, nu mai prididea să ne mulțumească pentru profesionalismul și înzestrarea tehnică a pompierilor veniți de la București să le domolească incendiile devastatoare. Și, zău, că mi-am bombat pieptul de mândrie  ascultându-le, ca odinioară, când străinii îmi vorbeau despre Hagi... În  definitiv, Heraclit  a avut dreptate – panta  rhei. De n-ar fi o devenire în rău a celor înconjurătoare...

                                                            *

 

Aștept moțăind îmbarcarea. Înspre țarcul rezervat cursei spre București se îndreaptă un cuplu tomnatic. El are spre cincizeci de ani și  este beat criță. Se bălăngăne  ca o jucărie  stricată  și bodogănește  cuvinte neinteligibile. Ea are ceva din frumusețea slavă, chiar dacă veștejită, blondă cu ochi azurii. Cei doi se opresc în apropierea mea și, percepându-le graiul, îmi dau seama că sunt ruși. Mujicul își azvârle masca de pe figură și gesticulează larg cu brațele, asemenea  unui dirijor, printre bolboroseli  comice. Tipul e un spectacol fascinant și pare dintr-o peliculă ce nu are legătură cu atmosfera dimprejur – sobră și angoasată pandemic. Soția lui se comportă de parcă nu s-ar întâmpla nimic nefiresc - are o seriozitate  și o detașare dezarmante. Normalitatea ei mi se pare o lecție  de demnitate în condiții deloc comode. Bețivii  au arar farmec, îmi repet în timp ce o iau încetișor spre  burta pântecoasă a păsării de fier.

                                                            *

 

S-a terminat hoinăreala mea prin Grecia și, ca în urmă cu două decenii, când am pășit  aici pentru  prima oară, sentimentul de plenitudine moleșitoare mă  însoțește. Închid ochii obosit de plăcere și parcă aș visa... „Văd din nou movilele cu contururi molcome și joase care ascund iluştri defuncţi; văd lumina violetă în care arbuștii țepeni, stâncile roase de vreme, uriașii bolovani din albiile secate sclipesc precum mica; văd insulele miniaturale plutind la suprafaţa mării, înconjurate de albe brâuri sclipitoare; văd vulturii prăvălindu-se de pe înălțimea ameţitoare a stâncilor de pe culmile inaccesibile ale munţilor, cu umbra alunecând încet pe covorul strălucitor al pământului de dedesubt; văd siluetele solitare ale oamenilor ce-și mână turmele peste coamele golaşe și lâna animalelor lor lucind aurie precum în zile de demult; văd femeile adunate la fântânile din livezile de măslini, le văd straiele, portul, felul de a vorbi, care nu sunt altfel decât în vremurile biblice; văd măreaţa figură patriarhală a preotului, în care se îmbină perfect femininul și masculinul, cu chipul senin, onest, plin de pace şi demnitate; văd modelul geometric al naturii dezvăluit de pământ într-o linişte asurzitoare. Tărâmul Greciei mi se deschide în față precum o Carte a Apocalipsei. N-am ştiut niciodată că pământul poate oferi atât de mult; am umblat ca un orb, cu paşi împiedicaţi şi ezitanţi; am fost îngâmfat şi arogant, mulțumindu-mă să trăiesc viața falsă, limitată a omului de la oraş. Lumina Greciei mi-a deschis ochii, mi-a pătruns în pori, mi-a amplificat întreaga fiinţă.”[12] Ehe, dar câte nu văd ...

 

                                                            *

 

 Ajung la locul rezervat în avion. În fața mea,  de o parte și  de alta a culoarului, o familie de ardeleni cu stare, dacă e să-i judec după straie, după bijuterii - bunica paternă,  tatăl,  soția și fiul,  un puștan  de vreo opt anișori.  Ardeleni nordici, accentul lor e inconfundabil. Soțul, îmbrăcat în tricou și cu șort, este înalt și tuns la piele. Aș jura că a fost fotbalist, îl trădează vorba,  portul. Ea e frumușică și sexoasă, nu și delicată, genul ăla de pițipoancă născută să devină nevastă de sportiv. „Hai, mișcă-te  mai repede, nu mai dormi ! Dă-mi bagajele să le pun sus, că mă dor picioarele să mă ridic  întruna, ce p..a calului !” o zorește mitocanul. Nicio împotrivire în jur. Rămân perplex. Blondina îngaimă un protest firav. Soacră-sa se preface că plouă. „Te bag în p...a mă-tii, cu toți ăștia de față, nu mai comenta !” își umflă testiculele  bravul meu concetățean, mama ei de neam-prostie ! Cum dracu' de muica ăstora  este de-a pururi borțoasă? Bine ai revenit acasă !...

                                                            *

 

De sus, din  aeronavă, una cu elice, pământul  se deslușește  mai clar ca niciodată. Pătrate, dreptunghiuri, cercuri și triunghiuri de culori diferite  formează un puzzle spectaculos. Privesc cu o încântare copilărească acuarela  terestră și visez. Tresar. „Uite lslazul !” strig  deodată  fără să mă audă cineva.  Recunosc Oltul, cu șerpuirile sale leneșe dinainte de a se  vărsa în Dunăre, cu plaja de la Chichinete. Și drumurile  spre sat, și podurile ce duc spre Turnu Măgurele, și  orașul în care am trăit, cu pauze de câțiva ani, până în 1990...  Doamne, sunt așa de emoționat că-mi vine să mă parașutez acolo, în spațiul acela mitic ! Mă rog ca zborul să  încremenească  o clipă deasupra meleagului teleormănean și să-mi satur ochii și inima !  Vreau să cred că aceeași imagine mi se va înfățișa  și în clipa  desprinderii sufletului de trupul de împrumut, măcar moftul ăsta să-mi fie împlinit de Marele Absent... Pentru că după aceea urmează neființa și „numai frunza și iarba / Mi-or mai ști cărarea mea”, vorba cântecului popular... Ce ciudat, ca acum, la vârsta scăpătatului, să-mi admir din înaltul cerului baștina  plămăditoare. O fi un semn ?

 

          6 septembrie 2021

 

 

[1] „Copilul din tine se va juca azi”.

[2] Henry Miller, Colosul din Maroussi

 

[3] Henry Miller, Colosul din Maroussi

[4] Liviu Vișan

[5] Henry Miller, Colosul din Maroussi

[6] Ibidem

[7] Henry Miller, Colosul din Maroussi

[8] Romulus Vulpescu, Adio la Circe

[9] Romulus Vulpescu, Argument 1

[10] Henry Miller, Colosul din Maroussi

[11] Ibidem

[12] Henry Miller, Colosul din Maroussi

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră