Nu cred în viața de apoi și nici în industria religioasă care o promovează cu sârg. Nu am niciun motiv să susțin ceea ce nu există în realitate, deși, uneori, îndoiala îmi fisurează credința în neantul vecinic… Azi-noapte, de exemplu, l-am visat pe colegul meu de bancă din școala generală[1], mort la începutul pandemiei de covid. La fel se întâmplase și în urmă cu o săptămână, când îmi ceruse un sfat cu privire la o afacere în curs de derulare. De data asta, mă plimbam cu el pe strada mare din Turnu Măgurele. Ciudat, însă, fiindcă trecătorii nu-l vedeau. Doar eu aveam un astfel de privilegiu, deoarece, pentru ceilalți, Ștefan figura în lumea drepților. Eram tare fericiți că ne-am regăsit și discutam despre una și alta. M-a surprins că știa tot ce se petrece aici, pe pământ, nimic nu-i scăpase ! Mi-a zis chiar că se întâlnește uneori și cu soția, mutată altundeva, nu am reținut numele localității. (Culmea, cei doi soți sunt înmormântați în localități diferite, ambele în județul Sibiu !!) La despărțire, a ținut să mă asigure că încă trăiește, ce dacă e invizibil? Când m-am trezit, „m-am sucit pe gânduri până am amuțit”[2]…
Altădată, în vis mi s-a arătat o amică, fostă judecătoare, răposată prematur. „Cum, n-ai decedat?” am întrebat-o frontal, fără nicio delicatețe. „Nu!” Și m-a luat de mână și m-a condus într-o peșteră, unde mai multe femei stăteau întinse ca la plajă și făceau cure mofetice. „Uite, suntem vii!” le-am auzit pe toate, în timp ce-mi zâmbeau. M-am speriat și m-am grăbit să ies de sub pământ. Ehe, de-ați ști cât m-am chinuit să escaladez malul ca să ajung la suprafață !
Poate că semnele onirice ciudate și clare de care vă povestesc nu sunt decât mesaje de dincolo, în încercarea Celui de Sus de a mă convinge că viața omului nu se sfârșește într-un sicriu acoperit cu țărână, poate… În definitiv, vorba lui Giovanni Papini, „chiar și diavolul e destinat mântuirii, din moment ce nu e decât o făptură a lui Dumnezeu, a unei puteri fără de care nu se poate”![3] Mă clatin pe dinlăuntru în lipsa unor certitudini și mă refugiez, provizoriu, în pilda lui Jung, care, iscodit dacă crede în Dumnezeu, a răspuns scurt și misterios: „Eu nu cred. Eu știu!”[4] Ce anume?
Uff, nu-i simplu deloc să fii muritor…
