Nu vom şti, probabil niciodată, cine i-a dat ideea ultimului secretar general al Partidului Comunist Român – am scris, cu litere mari că, vorba aia, nu se ştie, ca pământul, încotro va bate vântul, uitaţi-vă la bulgari şi o să-mi daţi dreptate – cine i-a dat ideea, spuneam, fiului lui Andruţă Ceauşescu de a organiza mitingul din Piaţa Palatului. Eu, totuşi, înclin să cred că această idee genială în cele din urmă, nu-i putea veni decât tot celui mai iubit fiu al poporului. Fiu care, ajuns cel mai puternic om din România într-o viaţă, nu putea crede că o să piardă totul într-o singură zi. Şi, mai ales, când învârţi pe deşte preşedinţi americani, precum Carter şi Nixon, iar Reginei Angliei îi explici cum stă treaba cu comunismul, tovarăşi, chiar în trăsura ei, îţi vine greu să crezi că poporul îţi închide telefonul în nas. Da, aţi citit bine, telefonul! Căci, atunci, în balconul fostului Comitet Central, pe 21 decembrie, când oamenii începuseră să frângă pe genunchi pancardele cu „amestecul grosolan al cercurilor externe în treburile interne ale României”, el, Ceauşescu, a scăpat pentru câteva secunde puterea din mână şi a început să strige la microfon oamenilor strânşi în piaţă: „Alo, alo, alo… alo, alo!” Atunci s-a decis totul! La capătul celălalt al firului se afla, ca şi până atunci, poporul. Numai că, a dracu’ roata asta a istoriei n-a mai vrut să meargă, şi lui Ceauşescu nu i-a mai răspuns cu: Alo, da vă rog!” Nu. Ceauşescu nu greşise nici numărul şi nici măcar poporul! Cei de la capătul celălalt al firului îi trântiseră viaţa, o dată cu telefonul, în nas, definitiv. Şi vai, el, săracul, a rămas pe fir până-n ultima zi… alo, alo, alo… alo, alo! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
