E vremea cărărilor de munte. Cu un rucsac în spinare sunt gata să iau toţi munţii în piept. Plec în munţi cu teama că cei care rămân pe pământ n-o să ştie ce o să facă fără mine. Din când în când, însă, am să le trimit de acolo reţete de supravieţuire şi flori de colţ. Nu-mi duceţi de grijă, cu focuri de munte mă hrănesc şi cuvinte, am în rucsac un sac de adormit rănile căpătate pe pământ, nu-mi duceţi de grijă, cu izvoare mă hrănesc şi cuvinte. Nu-mi duceţi de grijă, n-am să mă rătăcesc prin doruri căpătate printre cei de acasă, sunt păzit de câini de stână, luna de-abia aşteaptă să muşte din oamenii răi care vor să-mi fure focuri de munte şi cuvinte. Nu-mi duceţi de grijă, rucsacul s-a lipit de mine, îmi bate în spate ca o a doua inimă, pe munte n-ai ce căuta fără două inimi, nu-mi duceţi de grijă, rucsacul meu, din când în când, e un drob de sare pentru un ciopor de oi. Nu-mi duceţi de grijă, aşa plecat în munţi cum sunt, cu zăpezi, care la voi pe pământ, demult au apus, mă hrănesc cu cuvinte, nu-mi duceţi de grijă, vedeţi-vă liniştiţi de capitalismul vostru, iubiţi şi iubite, cu cascade mă hrănesc cu cuvinte. Nu anunţaţi poliţia, sunt fugit în munţi doar cu mine, daţi-mă la obiecte pierdute fără teamă, nu oferiţi, nu vă pripiţi să oferiţi, recompensă, nu sunt bunul nimănui, nu mă impresionează nici anunţurile de genul: „Pierdut iubit în munţi într-o primăvară desculţă, ofer recompensă un rucsac plin cu nopţi de dragoste”, sunt fugit în munţi doar cu mine… Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
