Nu ştiu cum naiba se face că de la revoluţie încoace, n-am mai auzit un om, un singur om, să spună că a avut concediu aşa cum şi-ar fi dorit să-l aibă. Nu trebuie să vă pripiţi să-mi spuneţi că sunt un nostalgic al lui „Nea Nicu – Pepsi la litru” că vă grăbiţi şi, în acelaşi timp, vă înşelaţi. Sau poate că mă înşel eu, poate că era de vină Elena Ceauşescu că mie şi celor din jur ne ieşeau nişte concedii ca-n basme. Îmi aduc aminte, cum îşi lua omul maşina, umplea jumătate din portbagaj cu mâncare, jumătate cu combustibil de miroseau roşiile şi brânza a bezină şi, cu dictatura aşezată pe capotă, pe-aci ţi-e drumul. Nu mai conta că o dată ajuns la mare sau la munte omul nostru dormea în maşină sau în cortul copiilor, că tot minunată îi era vacanţa. În plus de asta, îşi lua nevasta, copiii şi mânca la restaurant cel puţin o dată pe zi. Încercaţi să intraţi acum într-un restaurant, fie la munte, fie la mare: o să vedeţi cum bate vântul pe acolo de zici că vine, ca-n bancul ăla bun, Billy banditul. Parcă şi soarele era nu-i aşa, mai înţelegător. Răsărea exact când trebuia, când jumătatea îţi era aproape, şi apunea tocmai când „suedezele” din Caracal exageraseră cu statul pe plajă. O gogoaşă, un crenvurşti şi o bere conţineau tot atâtea calorii încât nu-ţi mai trebuia altceva de mâncare vreme de trei zile. Şi dacă o să vă mai spun că omul nostru, după ce făcea turul mare-munte-rudele din Moldova, se mai întorcea şi cu ceva bani acasă o să-mi ziceţi: „Fugi de-aci bă, ceauşistule!”, dacă nu, nu!
Bună dimineaţa (Sinaia 22 iulie 1994)
MARIUS TUCĂ
