De la semifinale încoace, în paralel cu competiţia oficială, în inima mea a avut loc un alt Campionat Mondial. Pe care, în cele din urmă, aşa cum era de aşteptat, l-a câştigat România. Surpriza a constituit-o însă Răducioiu, care cu 7 goluri a terminat pe locul 1 în clasamentul golgeterilor. E pentru ultima dată când inima mea a fost gazda unui Campionat Mondial de fotbal, deoarece - susţin organizatorii - încasările (încercările) sufleteşti au fost prea mari, iar salubritatea americană nu mai făcea faţă „mizeriei” care rămânea în urma spectatorilor. Autogunoierele nu mai pridideau cu transportatul sentimentelor rănite. Adevăratul Campionat Mondial a fost mult mai pământesc, mult mai comercial, mult mai dominat de Hagi. E drept că a existat un atacant, Romario, uneori sclipitor, care a şi înscris 5 goluri, dar parcă asta şi trebuia să facă din postul pe care îl ocupa în echipa sa. Ca şi Roberto Baggio, de altfel, rămas şi el tot cu 5 goluri marcate până la urmă. Stoichkov a fost şi el una din vedetele „Mondialului”, dar … atât. În America, fotbalul adevărat a început şi s-a terminat la Hagi. El a fost şi este creierul contraatacului de lux exorbitant al României, el este cel care a înscris goluri de care o să vorbim şi când vom fi bunici. El este conducătorul de joc al echipei lumii, a lumii fotbalului, marea absenţă a finalei. Confruntarea dintre Brazilia şi Italia a fost extraordinară. A avut tot ce vrei şi ce nu vrei. Un singur „lucru” i-a lipsit! Şi acela a fost Gică Hagi. Bună dimineaţa, ţie, cel mai bun jucător al lumii!
MARIUS TUCĂ
