Pe „Dealul Strigăturii”

22 Sep 2020 | scris de Marian Nazat
Pe „Dealul Strigăturii”

„A început să bată toamna în copaci”[1] aici, pe „Dealul Strigăturii”, la doi pași de Ghelari. „Sub un soare orbit de propria-i splendoare”[2], stau pe un tăpșan smălțuit cu flori și mă  dumic în zarea cea fără de sfârșit. Coamele domoale ale munților se pierd de jur-împrejur în culori amestecate, de-o ireală frumusețe. Un moșneag gârbov coboară cărăruia ce duce în sat. Calcă anevoie, cu  fereală, de parcă ar căra povara întregii omeniri pe umerii săi osteniți. Îi  dau binețe, iar el îmi răspunde cu o vioiciune a  glasului la care nu mă așteptam: „Să fii al lui Dumnezeu !” Trece mai departe, lăsându-mă să rumeg vorbele astea vechi și miezoase, păstrate cu sfințenie de la străbunii lui. Căci, da,  „se ştie că localităţile din masivul Poiana Ruscă au  existat încă mai înainte de era noastră. Astfel, la Ghelari se extrăgea minereul de fier acum 3000 de ani. La Cinciş, Hajdău, Dăbîca, Goleş şi alte sate din pădurenime s-au găsit urme de pe timpul geto-dacilor, iar la Cerbăl s-au găsit urme preistorice de acum 5000 de ani.”[3] Cine însă se sinchisește azi să-și caute și să-și  venereze rădăcinile, cine ? Originea rurală e mai degrabă un stigmat decât un blazon, de aceea și fuga la oraș a copiilor globalismului cu orice preț. Alung gândul ce-mi strică starea de plenitudine și privesc  cu lăcomie înspre Alunu.  Ion Malea Olar mi se arată dintr-odată ca un moroi și se pune pe depănat povești de demult. Cu savoare și simplitate, cu o melancolie tulburătoare și proaspătă. Chiar îl aud destăinuindu-mi-se: „(...) pe linia căii ferate înguste intram în tunelul de 800 de metri lungime şi ieşeam în Valea Govăjdiei, cu apa cristalină a Runcului care, parcă fericită c-a scăpat din strânsoarea gheţurilor iernii, sărea din bolovan în bolovan, lăsând în urma ei numai spumă albă.

            După ieşirea din tunel îmi continuam drumul pe linia ferată, care de o parte şi de alta era străjuită de tufele de corn cu flori galbene şi de tufele de liliac cu florile liliachii, care în aceste locuri creştea în stare sălbatică şi numai după zece minute ajungeam la staţia Căţănaş, de unde coboram în vale la apa Runcului, pe malurile căreia se întindea, pe o distanţă de trei kilometri,  satul Govăjdia. Iar din acest sat, cu cele mai vechi topitorii de fier din ţară, urcam pe Valea Curechiului, pe un drum de car de la Ghelari, unde ajngeam după trei ore de la plecarea din Hunedoara.”[4] Mie  mi-a trebuit numai o juma de oră, o nimica toată,  viața se grăbește  ca o  nebună, dar interlocutorul meu nu pricepe și se miră ca un țânc. Tăifăsuim în voie și nici nu observăm că s-a amurgit. În definitiv, „toamna e și ea  tot un asfințit”[5],  mă trezesc deodată mormăind în imensitatea unui univers tremurând. Ciulesc urechile, o voce groasă, de bas, sparge compacta liniște transilvăneană. E baciul Ion Cruzincu,  rotofei și rumen în obraji, un fel de crainic al satului, ivit ca-ntotdeauna, în momentele speciale ale comunității, „La Strigătoare”. A sorbit două-trei deturi de vinars și se pregătește să facă două anunțuri importante.  Își umflă pieptul ca un curcan, își șterge mustața surie cu dosul palmei și izbucnește aidoma șuvoiului prăvălit  de pe  crestele înalte. Ascult vrăjit...

         Băăă, care ești pe deal? se avântă  bărbatul vânjos.

         - Auud ! Auud ! Auud ! îi răspunde cineva de pe Dealul Goleșului.

         - Băăă, bagă de seamăăă, Beșica își  însoarăăă feciorul, pă Ion, cu Salvina lu' Trancăăă, băăă ! Care sunt neamuri să vină la nuntăăă, îi sâmbătă, după Înălțareee !

         - Auud ! Auud ! Auud !

         - Băăă, să mai afli că o muriit Deorde a lu' Damian, îl bagă în pământ poimâineee ! Care sunt neamuri și  prieteni să vină la mort și la pomanăăă, auzită-m-ați !

         - Auud ! Auud ! Auud !

         Răsună văile între Ruda și Goleș, ecoul se izbește de stâncile  muntoase  și descrește lin undeva în memoria mândrului ținut al pădurenilor. Stelele clipocesc, iar lumina  licărește în  ferestrele locuințelor încă nepărăsite. Cândva, să tot fie o sută de ani de atunci, sătenii se înfricoșaseră rău de tot, mai, mai să le plesnească inima. De fapt, le băgase spaima în suflet moș Domoschin (un poznaș zădărât de muierile din casă),  care „purta morții”, adică „noaptea, după orele douăzeci și patru, îi lua în spate din cimitir şi-i ducea la fosta lor familie, pe la rudeni ori prieteni, după cum îi spunea mortul respectiv, cu care numai el se mai putea înţelege. Iar înainte de orele trei dimineaţa îi aducea din nou în cimitir, pentru ca să nu-i apuce cântatul cocoșilor, că-n acest caz cele mai aspre pedepse se abăteau asupra lor.

            Oamenii mai bătrâni şi, mai ales, femeile vorbeau că moşul Domoschin se făcea şi priculici şi în cazul acesta era foarte periculos. Când se făcea priculici, moșul Domoschin se transforma într-un câine mare, cu un păr negru foarte sclipitor, cu ochii roșii și nişte colți mari că, dacă rânjea, arăta înfiorător.”[6]  Ptiu, drace, îmi scuip în sân  și gazda închipuirii mele râde cu poftă și dispare pe dată, deși cocoșii nu s-au pornit să  vestească zorii vineții. Adorm pe nesimțite, un somn izbăvitor.

          Dimineața mă găsește în pat, la o azvârlitură de băț de „Dealul Strigăturii”. Ce  vis ciudat și rotund, cu ghelărenii reînviind ca să-și slobozească iarăși obiceiurile uitate deocamdată și să ni le transmită spre luare aminte. Soarele îmi bate sfielnic în geam, trag perdeaua și mă  prefir fericit în aerul încărcat de legende. „E o zi caldă de toamnă, puțin înnorat, fără pic de vânt, dulce ca o smoală proaspătă”[7]...

 


[1] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu:  1989-1992. Jurnal torinez

[2] Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre

[3] Ion Malea Olar , Oameni din lumea satului meu, Ghelari

[4] Ibidem

[5] Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre

[6] Ion Malea Olar , Oameni din lumea satului meu, Ghelari

[7] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu:  1989-1992. Jurnal torinez

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră