Oblemenco, voievodul Olteniei

31 Iul 2020 | scris de Marian Nazat
Oblemenco, voievodul Olteniei

În urmă cu o  jumătate de secol, România fotbalistică  se reîmpârțise  iarăși în trei istorice și seducătoare provincii. Și ca-ntotdeauna, chibiții, câtă frunză și iarbă, își proclamaseră voievozii: Dobrin, Dumitrache și Oblemenco. Ei erau domnitori peste sufletele complicate, năbădăioase și nestatornice  ale microbiștilor grupați pe criterii de naturel, nicidecum științifice. Eu mi-l alesesem stăpân pe „Mopsu'” și lui îi aduceam  zi de zi ofranda pasiunii mele inocente  și răvășitoare.

Numai că Islazul (prima localitate după ce treci Oltul în...  „eterna Terra Nova ”), acolo unde locuiau bunicii materni și unde s-a întâmplat să descopăr paradisul copilăriei,  îl adula pe Nelu, „acest munte de blândețe și de iubire.“[1] Păi, Corabia  se afla la vreo 20 de kilometri  depărtare de satul Revoluției pașoptiste și în orășelul-port venise pe lume... Oblemenco. Dar olteanul era rivalul „Corsarului roib” și cum să încapă doi golgheteri în sufletul unui țânc? Cea dintâi nedumerire, a mea, desigur, a scos capul când juveții i-au învins pe italienii de la Fiorentina, prin anul 1973. S-a auzit un murmur asurzitor în părticica aia valahă a perfectului-simplu și toți se cercetau cu o mirare necunoscută altminteri. „Bă, frati-miu, auziși? Obelenco îi bătu pe broscari! Bă, vericule, suntem dați dracului !“, așa sporovăiau, fuduli nevoie mare, islăzenii și turnenii între care mă număram și eu. Murmurul s-a transformat apoi în vuiet și, ușor-ușor, Craiova a vrăjit România în cea mai uimitoare primăvară fotbalistică de la noi... Idolul sudului de țară n-avea conturul unui star, unei vedete, nu știa să dribleze, nu făcea jonglerii dobriniste, nu croșeta dumitrachist, nu avea chipul de play-boy al lui Boc, nimic din  toate astea. Și totuși el a cucerit inimile amorezaților de fotbal ! Cum naiba ? se întreabă destui, îndeosebi cei care n-au apucat să-l vadă. „Tunarul” leilor alb-albaștri a fost, înainte de orice, un goleador devastator, șuta năprasnic  de la  distanță,  „o făcea castravete”, în limbajul  frust și pitoresc al peluzei, însă o plesnea  năprasnic și cu fruntea pleșuvă. Când Oblemenco se pregătea să tragă la poartă, Sebastian Domozină (alt uriaș dispărut deunăzi) îi cerea deja lui Ion Minoiu legătura pe Centralul craiovean. Iar  neamul lu' nea Mărin își arunca  în aer anticipativ căciulile din piele  de miel,  cine ar fi putut să apere mingile catapultate  de „Bombardier”? Rică Răducanu  e încă viu, ca și Narcis Coman... Dar dincolo  de harul acesta rar, Oblemenco era un om de o modestie rar întâlnită azi. Un tip pe care-l simțeai de-al tău din priviri, chiar dacă interiorizat, oarecum timid. Nu ți l-ai fi imaginat niciodată că-ți „va băga strâmbe”  la antrenor sau aiurea, ori că te va trăda la întâiul hop sau că  te va lăsa cu fundu-n baltă la ananghie ! Eu astfel mi l-am închipuit mereu...

Și, cum se petrec  lucrurile cel mai adesea cu oamenii aidoma lui, Oblemenco s-a stins prematur, pe un stadion, dar nu pe ovalul de beton din Craiova. Nu, acolo nu mai avea loc de alții, împinși din tenebrele sociale de o revoluție discutabilă și nelămurită. Oamenii noi l-au alungat din Bănie pentru a-i vârî în față pe venetici. În iulie 1996, simbolul Olteniei a plecat în Maroc, dar la 1 septembrie inima i s-a oprit brusc.[2] Echipa sa, Hassania Union Sport din Agadir, juca pe teren propriu și în minutul 89 i s-a anulat un gol, la 1-1. Omul acela cât un munte s-a scurs în iarba străină mistuit de dorul de casă, iar peste o oră medicii constatau decesul unuia dintre cei mai iubiți fotbaliști români.

Ei bine, despre un asemenea personaj scrie și Cristina Cruceru, proaspătă absolventă  a Facultății de  Litere a... Universității Craiova ! Însă nu aceasta-i surpriza, ci prilejul  cu care o comite. Fiindcă jurnalista în  devenire a ales  să-i dedice  teza de licență fostului idol al „Cetății Banilor”. Idolul  de dinaintea lui Balaci, Dumnezeu să-i odihnească pe gazonul ceresc pe  toți dispăruții care ne-au umplut de bucurie, minut cu minut, duminicile  fotbalistice de altădată. Iar cartea născută din nemaipomenita erezie  studențească și-a găsit, iată,  împlinirea, una fermecătoare și captivantă. Să fie într-un ceas bun, Cristina!

 

[1] Așa l-a caracterizat Tudor Gheorghe în cartea lui Ion Jianu, Oblemenco, meciul cu viața, în prefața căreia genialul rapsod mai scrie: „Rar mi-a fost dat să văd un om viguros, unul care-ți inspiră, la prima vedere, forță, el fiind, în realitatea, atât de blând. Avea o bonomie în felul de a se purta, avea un farmec irezistibil, un zâmbet extraordinar. Aveai impresia că este un copil într-un trup puternic de bărbat, un «adolescent» permanent, un adolescent în pantaloni scurți.“

[2] „Până ca inima lui să înceteze de a mai bate, el ne-a oprit-o, de zeci de ori, preț de-o frântură de clipă, pe a noastră. Când șiretul ghetei lui Oblemenco atingea obrazul mingii, Oltenia întreagă intra într-un stop cardiac de plăcere și de așteptare“ (Adrian Cioroianu).

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră