Mascarada din Alaska

 E 16 august 2025. S-a luminat de ziuă. Ca și ieri, ca și alaltăieri, nimic nou… Întreb în stânga și-n dreapta ce s-a întâmplat aseară, în friguroasa Alaskă. Nu de alta, dar vreo opt miliarde de guguștiuci tremuraseră  de nerăbdare în așteptarea istoricei întâlniri  dintre ăi mai  planetari mardeiași, deciși să ne schimbe iarăși  cu forța destinul global. Zile  în șir,  comicii de serviciu ai posturilor de dezinformare de la noi și de aiurea ne împuiaseră tărtăcuțele cu fel de fel de scenarii, în funcție de interesul furnizorului. Stupoare, interlocutorii mă asigură că nu s-a petrecut cine știe ce miracol, dimpotrivă. Pe la prânz, deschid televizorul  și să mă inunde șiroaiele de dezgust  ce se scurg prin studiourile  manipulării publice, nu altceva !   Sunt difuzate până la saturație imaginile de la  locul  faptei, cu perfizii actori coborând studiat din avioanele prezidențiale și pășind țanțoș pe potecile de catifea roșie, apoi, strângerea lor de mână, tovărășească,  hotărâtă,  pregătită cu sârg diplomatic. Scena pute a regie hollywoodiană, doar unul dintre protagoniști  aducând  la Polul Nord ceva din aerul de altădată al Mosfilmului.  A, și tricoul retro, cu literele „URSS”  inscripționate  ostentativ,  al ministrului de   externe  de la Kremlin ! În legătură directă  intră fel de fel de analiști,  inclusiv militari (buluciți de circa trei ani să se bage  în seamă cu păreri de moș Teacă!), guralivi și incompetenți  din cale-afară… De dincolo de Ocean, un tălmăcitor  al limbajului trupului ne lămurește că Trump s-a dezumflat, că summit-ul  n-a ieșit cum plănuise etc., etc… Aflu, de asemenea, că s-a pariat la greu dacă rusul și americanul  își vor zâmbi, dacă  vor strănuta,  dacă  vor sughița, dacă  vor râgâi… Bleah, „este  un fenomen cât se poate  de contemporan: presă frivolă a existat întotdeauna, dar  înainte era o practică marginală. În ziua de astăzi, frivolitatea a ajuns până la marile ziare, până la mijloacele de expresie  pe care le consideram cele mai serioase, dintr-o rațiune foarte practică: o revistă, un ziar sau un program de televiziune care încearcă să fie exclusiv serioase se dovedesc, până la urmă, un eşec din punct de vedere economic. Există o presiune constantă pentru ca mass-media să cucerească mase largi de cititori sau de spectatori.

Am trăit în Anglia mulți ani şi-mi amintesc că, în 1966, când am sosit, jurnalismul era de o seriozitate aproape funebră. În epoca aceea, ziarul Times avea un nivel elevat: un limbaj sobru și o vocaţie de obiectivitate. Niciodată nu mi-aş fi închipuit că Times şi Daily Mail vor ajunge să semene: dozele de frivolitate care apar azi sunt de neconceput faţă de ce era Times acum douăzeci sau treizeci de ani. Această banalizare a impregnat încetul cu încetul presa din vremea noastră. Cred că e o schimbare care reflectă deteriorarea culturii în lume, ceva ce a afectat profund bazele  societăţilor democratice”[1]. Mda, „să citeşti un ziar bun e o experiență foarte stimulatoare, aproape la fel ca lectura unei cărți bune, fiindcă un articol bine scris ne pune în contact cu tot ce se întâmplă și ne face să simţim că luăm parte la acest fenomen atât de divers; atât de complex care este actualitatea. Acest tip de jurnalism serios s-a pierdut încetul cu încetul în epoca noastră, fiind înlocuit cu ceva puţin mai elementar, alcătuit din titluri lungi. S-ar părea că marile articole au devenit imposibile pentru ziariști, deoarece nu există cititori pentru ele”[2]. Nicio completare !

Or, la așa cititori și telespectatori, așa jurnalism… Divertismentul înainte de orice și pungile de pop-corn laolaltă cu sticlele de bere, cu alde Mr.Bit  și  alte caricaturi aidoma, deveniți agenți de influență la nivel național și internațional… La naiba, „nu se vede prea deslușit lumea care se naște, dar cât de bine se vede cea care se năruie”[3] !  Cândva, în 1944, același Paul Morand scria „că peste puțin timp, Europa  va fi împărțită între  clanul lui yes și clanul lui da. Adică americanii vor călca în fond pe urmele Reich-ului contra  Uniunii Sovietice”  și ce intuiție a avut proscrisul !  Acum, trăim o  astfel de cumpănă, după Yalta și Malta, semn că, de-a pururea,  „statele mari sunt asemenea unor mari poeți: inventează forme mereu noi de viață politică; sunt creatoare; cele mici sunt elevi, critici, amelioratori. Primele sunt romantice, celelalte, clasice. Statele mari inventează civilizaţii, şi statele mici le păstrează până când li se creează altele din exterior. Ele  nu pot decât să le primească.  Statele mari n-au timp să fie perfecte și statele mici n-au loc”[4].

Dumnezeule, și câte țărișoare sunt agățate pe hartă și depind de o toană trumpistă  ori putinistă, suportându-le odioasa și perversa dictatură! Asumată benevol, din neputință și lașitate, prin  lepădarea  de demnitate și prin  plata taxelor de protecție  disimulate în contracte comerciale (cu osebire de armament și tehnică militară)…

În timp ce masculii alfa ai junglei corporatisto-globale și cipate caută  un acord reciproc avantajos, în Ucraina, adică în „războul lui Biden”, ca să-l citez pe rățoiul Donald de la Casa Albă, sunt uciși alți și alți nevinovați. Peste masacrarea palestinienilor de către israelieni s-a așternut o liniște unsuroasă, nimeni nu o mai aduce în discuție… Iar un jurnalist  american, Gerry Nolan[5], susține că momentul de  față „nu este despre «pace» în sensul naiv occidental. Este despre recalibrare. Poate că Occidentul începe, în sfârșit, să înțeleagă - prea târziu - că nu mai poate dicta termenii civilizațiilor mai vechi, mai răbdătoare și mai adânc înrădăcinate decât el. Războiul Rusiei nu a fost niciodată doar despre Ucraina. A fost despre sfârșitul unei epoci. Iar cu cuvintele «ofertă acceptabilă», Moscova transmite că era impunității occidentale a luat sfârșit. Imperiul a venit să vorbească. Moscova a ascultat - pentru că deja câștigase"[6]. Așadar, „o recunoaștere că Occidentul, după ani de fanfaronadă, minciuni și vărsare de sânge, este acum partea care caută un acord”[7]. O cale de ieșire,  dar „nu dintr-o poziție  de putere, ci din  ruinele  unei înfrângeri strategice”[8]. Da, întrucât „administratorii imperiului sunt forțați să accepte ceea ce restul lumii a înțeles deja: Rusia a supraviețuit sancțiunilor, a depășit războiul hibrid și a ieșit mai suverană ca niciodată. Rubla trăiește. Producția de armament rusesc este la niveluri record. Iar Sudul Global nu mai se teme să sfideze ordinea occidentală”[9].

Dinspre Europa se aud numai schelălăieli macronice și micronice, „Bătrânul Continent” e o relicvă, și stăpânii noii rânduieli mondiale îl ocolesc premeditat, la ce le-ar folosi dialogul cu un moșneag senil și ponosit ? Ce potrivită apare fraza lui Pierre Laval, „despre casa veche de lemn dărăpănată  care este  Franța și pe care nu trebuie s-o atingi ca să n-o vezi prăbușindu-se”[10].  Germania a amuțit, năpădită de probleme interne  paralizante, Italia n-are anvergură, Anglia s-a predat musulmanilor, o înșiruire ca un necrolog geopolitic... România?  Vă rog, altă întrebare ! Îmi  este scârbă de condiția umană, credeți-mă, terfelită  în regim de breaking-news de  un muscal și un  yankeu cărora opt miliarde  de maimuțe cu smartphone  le-au încredințat puteri  divine!