Devreme  mult, la Islaz...

11 Ian 2021 | scris de Marian Nazat
Devreme  mult, la Islaz...

„Pui, pui, pui ! Unde ești «Porumbacule»? Vino să mănânci !” o auzeam, din pătulul în care stăteam tolănit pe grămada de drugi de porumb, pe ma'-marea. Printre nuielele împletite pătrundeau valuri răcoroase de aer. Era  o zi de vară, cu un nor vinețiu înspre Funduleț. Câți ani să fi avut eu atunci? Dumnezeu știe... Poate chiar vârsta de azi, poate aia  de dinainte, la naiba cu nesuferitele astea de convenții care ne urâțesc viața ! Bunica împrăștia  boabe de grâu dintr-o strachină ciobită, cu smalțul scorojit,   și vorbea cu orătăniile din obor. Găinile și cocoșii,  de pildă, purtau un nume, de parcă ar fi fost cuvântătoare, una era „Bălana”, alta, „Negruța”, altul, „Pintenogu'” sau „Pistrițu'”... Dobitoacele din ogradă  o ascultau pe bătrâna mea și i se strângeau ciopor la picioarele desculțe, ca niște copilași cuminți. „Veto, ești surdă? Vezi că măcăne o rață”,  striga cu arțag din bătătura largă tata-mare. „De, mă, omule, e rață și ea, măcăne, ce să-i fac eu ?” răspundea într-o doară  muierea și continua să tăifăsuiască de-adevăratelea cu zburătoarele domestice. „«Moțato», iar ai sărit plasa și mi-ai ciugulit pălăgenii[1]”se oțăra la pasărea zburdalnică. Cu o vioiciune nebănuită, stăpâna curții o înșfăca pe neastâmpărată, îi smulgea două-trei pene de la aripi și răbufnea cu năduf: „Na, să te înveți minte să mai sari în cavalele de roșii !”.  Bunicul o boscorodea ce-o boscorodea și citea mai departe din Scânteia, căci tocmai trecuse poștașul și-i aruncase ziarul peste gard. Se așternea brusc o liniște nefirească și mă pomeneam visând la călătorii lungi prin lumea necuprinsă. Dibuisem nu demult pe cărțile de la „Păcălici”, pare-mi-se, oameni din toate colțurile planetei îmbrăcați în costume populare, care mă fascinaseră. Mongoli, chinezi, cehoslovaci,  ruși, germani, italieni, francezi, toți mă priveau prietenos din  bucățile acelea de carton lucios și mă chemau la ei. „O să vin,  neapărat o să vin, nu vă mint, așteptați-mă să mai cresc olecuță și vin negreșit !” le spuneam cu  înflăcărare. „Cărămidă lucitoare/ Dă Doamne să iasă soare! ” ajungea până la mine, ușor tărăgănată, vocea unei fetișcane. Cântase și ieri, când ploaia torențială ce urmase alăriei[2] se năpustise să scufunde satul de la marginea apelor: „Cărămidă rea/ Dă Doamne să stea !” Și chiar se oprise potopul,  numai că soarele nu se arăta deloc. „Cărămidă rea”... cum  adică ? Nu mă lămuream  și pace ! Bine, „cărămidă lucitoare” sau „nouă” înțelegeam, dar „cărămidă rea” zău că nu pricepeam neam cum devine chestiunea... Mă lăsam  păgubaș și pândeam șoriceii care cotrobăiau prin mormanul de știuleți aurii. „Veto, parcă bătu  cineva în poartă, ia du-te și vezi, o fi careva !” poruncea tata-mare din scăunelul rudăresc. „Ți se păru,  nu e nimeni”, i-o reteza scurt ma'-marea. Pitit în acaretul pentru cereale, deschideam  cartea cu Tivisoc și Tivismoc și mă minunam de năzdrăvăniile lor, tare le mai plăceau poznele. Sau cu Păcală și Tândală? Ori cu Till Buhoglindă? Și aici mă încurc în amintiri... Când o să cresc mare o să scriu și eu povești, îmi repetam în gând și închideam ochii ca să nu-mi fugă închipuirea. „Veto, trecură câteva muieri în vale, cu sapele la spinare. Or merge la porumb, să-l mai rărească ? Sau la sfeclă? Aia a noastră nu ne-a zis nimic, o să ne înghită  buruienile !” se răstea tata-mare. „ Aia a noastră” era noră-sa, niciodată în stare să-i împlinească pretențiile, desigur... Săraca,  muncea cât un bărbat, iar seara se întorcea acasă murdară de țărână din creștet până-n călcâie, doar ochii i se mai zăreau. Deșerta într-un  coș ce apucase să dosească  la sân din roadele cooperativei agricole de producție, se liciurea repezit  în lighean și pica frântă. „Mariene,  vii să ne  jucăm ?” mă ademenea  de la drum Daniel, vecinul meu. „Imediat, acu' !” îi răspundeam pe nerăsuflate. Nici nu mai nimeream scara hambarului, așa eram de grăbit. Îmi luam mingea și țuști pe linia de al cărei alean nu m-am vindecat vreodată. Pământul se zvântase, ici-colo câte o palmă de nămol, numai bun să-l pistosim între  degete și să-l frământăm. „Veto, băiatu' ăla o fi bine? Că nu prea vorbi azi, o avea ceva? Or i-o fi dor de mă-sa, că  n-a mai văzut-o de la Anu' Nou !”  răzbătea glasul înmuiat al bunicului. „De, mă, Florache, și cu tine acu', copil, și el, mâncă,  bău apă,  ce să aibă? N-are nimic, da' vorba ta, i-o fi dor de mă-sa...” se înduioșa bunica și  azvârlea părelnic netulburată grăunțele: „Pui, pui, pui !”...

 

 

 

 

 

 

 

[1] Pătlăgeni

[2] Vijelie

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră