Demult, cică, după cinci zile, morții se înapoiau acasă, dădeau pe gât un pahar de rachiu de porumb și rosteau mândri: „Acum, sunt nemuritor ”. Până-ntr-o zi când a răposat un oarecare Huarochiri, care, spre stupoarea celorlalți, a întârziat la întâlnire. „A apărut a doua zi. Toți erau furioși.” Îndeosebi văduva sa vremelnică, grăbită să-l ocărască aspru, cum îi veni la gură: „Leneșule! Ai rămas la fel de leneș ! Toți morții vin la timp, numai tu, nu !”. Nenorocitul a bâiguit să se scuze, însă femeia l-a pocnit cu un știulete în moalele capului și mortul… a murit definitiv. Sufletul i s-a „desprins de trup, și-a luat zborul, bâzâind ca o muscă, și nu s-a mai întors niciodată”.
Vasăzică, mereu și mereu muierea, ea ne-a alungat și din Rai, ea ne-a gonit și de pe pământ, silindu-ne să trăim viața de apoi altundeva, departe de cei dragi… Da, așa au stat lucrurile în Perú, de unde Eduardo Galeano a cules povestioara[1] lui Muhammad Ali și a introdus-o în Memoria focului.
Ce s-a întâmplat de atunci încoace? Nimic special, oamenii se încăpățânează în continuare s-o mierlească și s-o tulească dincolo, de urâtul nesuferitelor și inevitabilelor corvezi cotidiene. Măcar de-ar avea liniște acolo, dar nu, fiindcă destui le tulbură metafizic liniștea, pacea aia la care au tânjit dintotdeauna. Bunăoară, sunt căutați prin intermediul lumilor interstelare, ca Jean Giraudoux, de pildă, a cărui consoartă îl sâcâia întruna cu complicitatea spiritelor, numai că el „i-a spus că se simte foarte bine și nu vrea să se întoarcă pe pământ”[2]. „Îl înțeleg, mai ales dacă tocmai nevasta îi telefonează astfel”[3], remarca Paul Morand... Iar madame Morand îl completa: „O să-l calce așadar veșnic pe nervi”[4]…
Deloc surprinzător, întrucât relația lor fusese una năbădăioasă, Paul Morand amintindu-și despre cinicul scriitor francez că „duplicitatea sentimentală și complicațiile lui le egalau pe cele ale lui Gide. Dacă nu mă credeți, întrebaţi-i pe Bourdet, Suzanne Lalique şi toţi cei care l-au cunoscut de 30 de ani şi au continuat să-i fie apropiaţi până în ultimul moment. Confidenţele amantelor lui duc la aceeași concluzie. Jean își punea scrisori de dragoste de la dna de Madero în buzunarele vestoanelor, la vedere, înainte de culcare, pentru ca soţia lui să le găsească a doua zi, căci îi scotocea prin buzunare”[5].
Pfu, ce plictisitoare ne-ar fi existența, inutilă de-a dreptul !, în lipsa clipelor de tensiune, pricinuite, cu osebire, de năvălnicia inimii și de chemarea cărnii... De aceea, preventiv, la plecarea de pe urmă, luați-vă cu voi căști antifonice, nu cumva să fiți deranjați de fel de fel de curioși ! Sau asurziți de-a binelea cât încă mai aveți timp !
