Ţara avea încredere în el, îşi investise stema cu spicele ei de grâu, cu sondele de petrol, cu brazii, cu munţii, cu soarele, cu cerul ei albastru, iar EL, poetul – Mircea Diaconu din „Celula poetului dispărut” – piesa de aseară, o furase. Ea, ţara, „era cu ochii în altă parte”, puţin neatentă, şi EL, poetul „i-a furat încrederea”. Eei, ce vremuri „frumoase” am trăit! Nu furai ţara aşa, oricum. O lăsam să se întoarcă cu spatele, or să se întindă puţin să se odihnească, şi abia atunci, „hap” o furam. Astăzi, suntem mult mai grăbiţi, mult mai nerăbdători să muşcăm din animalul ăsta care trăieşte mai mult prin păduri, numit capitalismul sălbatic cu colţi de argint şi tocmai de-asta furăm altfel. Ţara se aşează azi cuminte în faţa ta, cu ce are mai bun şi mai înalt, şi tu îi dai impresia că ai venit să vezi ce mai face, o întrebi dacă e bine, sănătoasă şi exact când te priveşte în ochi îi bagi mâna-n buget şi furi 2-3 miliarde, o întreprindere-două, 4-5 hectare de pământ, un loc de deputat, o pădurice, două locuri de senator… şi ce mai are şi ea săraca. Şi ea, ţara, te priveşte în continuare în ochi, nebănunind o clipă că tu i-ai băgat mâinile în buzunare până la cot. Mai degrabă crede că o iei în braţe să-i mângâi spicele de grâu, sondele de petrol, brazii, munţii, soarele, cerul albastru… Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
