Vreme de aproape două săptămâni, am luat America de Sud, am aşezat-o pe genunchi şi am lăsat-o să-mi povestească şi să-mi arate tot ce are ea mai bun şi mai frumos. Zi şi noapte mi s-a spovedit, spunându-mi cât de tristă şi de frumoasă este, cum îi plânge Amazonul aproape tot pământul, cât de veselă şi săracă este de atâţia iubiţi dornici de ea doar vreme de un secol. Aşa că, sătulă de iubiri din interes, acum m-a iubit numai pe mine dedicându-mi-se cu munţi şi suflet, cu tot, atingându-mi buzele cu răsărituri şi apusuri cu miros de cafea. America de Sud mi-a stat pe genunchi, lăsându-mă să-i mângâi bijuteriile – Rio de Janeiro, Lima, Asuncion – mai mult decât atât, lăsându-mă să le port în suflet toată viaţa. Trecuse timpul şi America de Sud mă tot desfăta cu vorbe de pampas şi ploi fără să simt că dorul de casă mă-njunghise pe la spate. Dorul de casă începe şi se sfârşeşte o dată cu graniţele ei. Pământul ţării se uscase de dorul meu şi, tocmai de aceea o dată ce l-am călcat a trebuit să-l ud cu câteva lacrimi. Ca şi dorul de casă, America de Sud începe şi se sfârşeşte cu graniţele ei. Bună dimineaţa, România!
