Din vremea lui Pazvante Chiorul. Fata cu doi logodnici, bătută de tată

02 Mai 2017 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Fata cu doi logodnici, bătută de tată

În vara anului 1794, mitropolitul Dositei are în faţă un alt caz de desfacere a logodnei; de data asta jalba este înaintată de către logodnicul părăsit. Ea este urmată de jalba tatălui care cere să fie absolvit de vină în acest proces. Problemele pe care le ridică aceste documente sunt din nou controversate, unele dintre ele s-au regăsit şi în alte cazuri, altele vin să se adauge. Aceleaşi întrebări asupra consimţământului celor doi tineri şi autorităţii paterne revin. Dar care sunt faptele?

În primăvară, Mareş mazilul din satul Saac se logodeşte cu fiica lui Iorga Dolete din acelaşi judeţ şi din acelaşi sat. Logodna se face cu respectarea tuturor canoanelor bisericeşti şi a tradiţiilor cutumiare, adică cu schimb de inele, cu daruri şi cu citirea cununiilor de către un preot. Fata însă refuză să-şi urmeze logodnicul, nefiind acesta „pă plăcerea” ei. În faţa refuzului fiicei, Iorga acceptă propunerea de logodnă venită din partea unui alt bărbat, Luca din judeţul Ialomiţa, împins în faţă chiar de fiică.

El îşi justifică gestul astfel: „şi m-am plecat şi eu la voia ei, socotind şi eu ca un părinte bine fiicei mele şi trai bun”. Iat-o pe fată cu doi logodnici legali, din punct de vedere religios şi cutumiar. Se poate observa că într-o primă fază fata nu este în nici un fel întrebată , prima logodnă încheindu-se între tată şi ginere. Abia în faţa revoltei acesteia, tatăl, într-un moment de slăbiciune, şi sub presiunea celorlalţi membri ai familiei, cedează şi se alătură lor.

Contrariat, Mareş îi reclamă, pe tată şi fiică, la protopopul plăşii, apoi la ispravnicii judeţului şi ajunge la episcopul Buzăului. Din nou numele fetei nu este menţionat niciodată, procesul se judecă între logodnic şi tată, considerat responsabil de actele fiicei sale. În faţa episcopului, fiecare îşi deapănă istoria şi, abia la un moment dat, „au catadicsit treaba să se întrebe fata pe cine voieşte”. Cum prezenţa celor doi ar fi putut-o intimida, răspunsul este luat într-o altă încăpere, unde se află singură cu un preot al episcopiei.

Ca şi în cele două cercetări anterioare, fata spune „că nu voieşte pe cel dintâi, ci pă cel de pe urmă”, adică pe Luca. Voinţa ei nu contează însă şi se pune întrebarea de ce a mai fost consultată din moment ce episcopul decide că trebuie să-şi urmeze primul logodnic. Tot el consideră cea de-a doua logodnă fără temei, cerând tatălui s-o oblige să-l urmeze pe Mareş.

 Pentru că a îndrăznit să-şi logodească fata a doua oară, fără ca prima logodnă să fie desfăcută, Iorga primeşte o pedeapsă canonică: nu mai are voie să calce în biserică, nici preotul nu mai are voie să calce în casa lui. Cu alte cuvinte, Iorga nu mai beneficiază, pe o anumită perioadă de timp, de serviciile religioase, lucru nu tocmai uşor de suportat într-o societate în care viaţa individului se construieşte în jurul Bisericii şi cu participarea acesteia.

Reîntorşi în sat, se încearcă cu forţa impunerea deciziei date: „m-am silit în tot chipul, şi cu bine, şi cu rău, încă în trei rânduri am bătut-o precum ştiu toţi, fiindcă ea se împotrivea, zicând că mai bine moarte voieşte decât să ia pe Mareş”, povesteşte tatăl. În faţa violenţei paterne, ajutată de fraţi şi de alţi vecini, fata fuge, într-o noapte, cu Luca la casa acestuia, în judeţul Ialomiţa. Mareş nu este martorul acestor zbuciumări afective şi juvenile, căci după decizia episcopului plecase să-şi lucreze o vie ce-o avea într-o altă localitate; abia când se întoarce să săvârşească „veselia”, se pomeneşte că nu are cu cine.

Furios, el dă jalbă la Mitropolie, considerându-se dezonorat, furat, batjocorit, „am rămas şi scăzut de cinste şi isterisit de aceste cheltuieli”, adaugă cu năduf. Întreaga vină cade pe umerii tatălui, deoarece n-a ştiut să-şi educe fiica, s-o stăpânească, s-o supună. Venit la Bucureşti, şi încolţit din toate părţile, tatăl aruncă vina asupra fetei, şi a celorlalţi copii care au ajutat-o să fugă, susţinând că „noaptea fără ştirea mea au fugit la cel den urmă Luca”.( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ).

Alte stiri din Carte

Ultima oră