În timp ce coridoarele hotelului Bayerischer Hof răsunau de aplauzele elitei politice europene, sedusă de discursul șlefuit al secretarului de stat Marco Rubio, o întrebare incomodă rămâne suspendată: este acesta începutul unei noi ere de cooperare sau doar o capcană retorică? Editorialistul René Pfister analizeazăcu scepticism în Der Spiegel „suspinul de ușurare” al liderilor de pe continent, avertizând că, în spatele cuvintelor mieroase despre cultura europeană și rădăcinile comune, se ascunde aceeași politică implacabilă „America First”. În loc să accepte realitatea unei prăpăstii tot mai adânci, Europa pare să fi ales din nou arta la care se pricepe cel mai bine: autoamăgirea în fața unei puteri care nu mai recunoaște vechea ordine mondială.
Autonomie? Un nou sentiment de încredere în sine față de Washington? La München, a fost suficient un discurs al secretarului de stat american Marco Rubio pentru ca europenii să creadă din nou în bunele intenții ale guvernului Trump. Cât de naiv poți fi?
Nu există nicio îndoială, vremurile sunt sumbre pentru europeni. Donald Trump a putut fi împiedicat doar cu mari eforturi să nu pună mâna pe Groenlanda prin forță. Vladimir Putin nu dă semne că ar vrea să pună capăt războiului din Ucraina. Gigantele corporații tehnologice din Silicon Valley sunt pe cale să strivească economia europeană. În această situație, orice luminiță în întuneric este binevenită. La Conferința de Securitate de la München, aceasta a apărut sub forma lui Marco Rubio.
Secretarul de stat american nu i-a insultat pe partenerii europeni - așa cum a făcut anul trecut vicepreședintele JD Vance - ci i-a numit „prieteni”. El a descris Europa drept leagănul spiritual al Statelor Unite și a lăudat cultura europeană, de la Mozart până la Rolling Stones. A omagiat realizările imigranților germani din Midwest, care ar fi contribuit la ridicarea calității berii în Statele Unite - o remarcă ce a stârnit o seninătate veselă în sala hotelului Bayerischer Hof din München.
Iar când Rubio și-a încheiat discursul cu fraza că Statele Unite sunt gata să apere civilizația occidentală alături de „partenerii prețuiți”, întreaga elită politică europeană adunată a aplaudat în picioare. Wolfgang Ischinger, șeful conferinței de securitate, l-a asigurat pe secretarul de stat american că discursul său a declanșat un „suspin de ușurare”: „Vă mulțumim pentru confirmarea parteneriatului nostru”. Ministrul german de externe, Johann Wadephul, a declarat cu o sfântă naivitate despre Rubio: „Știm că el este un partener adevărat”.
Cărbuni încinși
Dacă Donald Trump ar fi urmărit discursul ministrului său de externe și reacția la acesta, probabil s-ar fi prăpădit de râs. Cât de naiv poți fi? Rubio a semănat la München cu asistentul unui torționar care îi întinde victimei un pahar cu apă după ce aceasta a fost fugărită peste cărbuni încinși.
Pe fond, Rubio nu s-a retras niciun milimetru față de politica lui Trump. El a apărat politica vamală și imperialismul acestuia. A susținut fără rezerve o politică orientată exclusiv spre interesele naționale și a numit „ordinea mondială bazată pe reguli” un termen uzat excesiv. Rubio a clarificat fără echivoc faptul că europenii pot fi parteneri ai SUA doar dacă urmează ideologia „America First” a lui Trump.
Ceea ce îl diferențiază pe Rubio de Trump și Vance este abilitatea de a îmbrăca politica de forță, dură ca betonul, în mantia unui limbaj șlefuit. Mai versat decât șeful său și decât vicepreședintele, el știe ce vor să audă oficialii din München, Paris și Bruxelles.
Povestea întoarcerii la normalitate
Cu puțină bunăvoință, reacția europenilor la discursul lui Rubio ar putea fi interpretată drept acțiunea abilă a unui continent care face „o mină bună la un joc prost” până când se va elibera de dependența față de SUA. Ca o dovadă că europenii au învățat, la rândul lor, jocul machiavelic al puterii și al disimulării. Dar cine a vorbit la München cu democrații americani, care au urmărit îngroziți uralele pentru discursul lui Rubio, a rămas cu o altă impresie: aceea că europenii încă se agață de iluzia că sub Trump ar putea exista ceva asemănător unui parteneriat transatlantic.
S-ar putea ca Rubio să creadă în NATO mai mult decât Trump. Iar Elbridge Colby, care a reprezentat Ministerul Apărării al SUA la München și este considerat creierul strategic de la Pentagon, s-ar putea să nu vrea să dilueze promisiunea de asistență nucleară a Statelor Unite. Dar amândoi sunt angajați dependenți ai unui președinte american care, nu demult, a amenințat că va invada o țară NATO și îi va anexa teritoriul. Aceea a fost orice altceva — dar cu siguranță nu „parteneriatul de valori” pe care Rubio l-a invocat la München.
Trebuie spus, în apărarea cancelarului Friedrich Merz și a președintelui francez Emmanuel Macron, că discursurile lor au reflectat gravitatea situației, cel puțin retoric. „Între Europa și Statele Unite s-a căscat o prăpastie”, a declarat cancelarul, anunțând că va iniția un dialog cu Macron pentru construirea unei descurajări nucleare europene.
