O petiție semnată de peste 200.000 de persoane a condus la crearea unui grup de lucru la Ministerul Justiției, care să analizeze posibilitatea scăderii vârstei la care minorul nu răspunde penal de la 14 ani la 12 ani. Aceasta a fost solicitarea semnatarilor petiției, care au considerat că, în acest mod, minorul de 13 ani, autor al odioasei crime, va răspunde penal. Acest lucru este însă imposibil, deoarece, în situația conflictului în timp al legilor penale, se aplică legea cea mai favorabilă făptuitorului, în speță actualul Cod penal, care dezincriminează fapta sub aspectul răspunderii penale a minorului sub 14 ani.
Este firesc să te întrebi: de ce 12 ani? Ce studii științifice stau în spatele acestei propuneri?
Crimele, având drept autori minori sub 14 ani, sunt foarte rare; aș putea spune că sunt excepționale. În decursul celor cinci decenii de activitate profesională, m-am întâlnit cu opt astfel de cazuri. În două dintre acestea, minorii aveau 11 ani. Ar trebui atunci să scădem vârsta la 10 ani? Bineînțeles că nu. Fenomenologia devianței juvenile și elaborarea unor modele eficiente de combatere a criminalității nu pot fi viabile fără studiul cauzelor științifice ale acesteia, care țin în special de ontogeneza personalității deviante, studiu ce aparține exclusiv cercetării de criminologie clinică (Scripcaru & Astarastoae, 2003).
Până la o anumită vârstă, comportamentul copilului este considerat, în mare măsură, rezultatul mediului sociocultural și educațional. Din acest motiv, răspunderea este deplasată parțial către părinți sau reprezentanți legali, către instituțiile de protecție a copilului, către sistemul educațional și către mediul social.
Analiza delincvenței (inclusiv cea juvenilă) a fost una dintre preocupările mele profesionale și, fără a intra în polemici inutile, doresc să vă prezint și un alt punct de vedere, diferit de cel promovat de mass-media, adesea dornică de scandal și senzațional.
1. Context
Răspunderea penală reprezintă una dintre cele mai severe forme de răspundere juridică, întrucât presupune aplicarea unor sancțiuni care pot afecta profund libertatea, dezvoltarea și viitorul unei persoane.
Până în secolele XVII – XVIII, răspunderea penală era guvernată de „legea talionului” („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), analizându-se exclusiv existența unei fapte care încalcă legea penală și identificarea autorului acesteia.
În anul 1764, Cesare Beccaria Bonesana, marchiz de Gualdrasco și Villareggio (1738 – 1794), publică Dei delitti e delle pene (Despre infracțiuni și pedepse), lucrare în care afirmă că un principiu esențial al dreptului penal este acela că nu poate exista răspundere penală fără vinovăție. Astfel, este introdusă latura subiectivă în definirea infracțiunii. Acest principiu este unanim recunoscut în zilele noastre în peste 140 de țări.
Vinovăția (manifestată sub forma intenției sau culpei) presupune:
- capacitatea de a înțelege caracterul ilicit al faptei;
- capacitatea de a-și controla comportamentul conform acestei înțelegeri.
De aceea,în dreptul penal continental răspunderea penală presupune existența discernământului.
Discernământul este capacitatea persoanei de a-și da seama de semnificația socială a faptei și de a-și dirija voința, de a aprecia consecințele faptelor sale. Aceasta implică integritatea funcțiilor afective, cognitive și volitive (Scripcaru, Astarastoae et al., 2002).
Orice analiză a comportamentelor antisociale trebuie să se raporteze la aceste elemente.
2. Argumente care susțin teza potrivit căreia până la o anumită vârstă minorii nu răspund penal
Toate sistemele de drept modern au stabilit o vârstă minimă a răspunderii penale, sub care minorii sunt considerați incapabili să răspundă penal pentru faptele săvârșite. Această regulă nu reprezintă o derogare arbitrară de la aplicarea legii penale, ci expresia unui consens juridic și științific solid, fundamentat pe date provenite din biologie, psihologie, criminologie și drepturile omului.
În Uniunea Europeană, această vârstă variază între 12 și 16 ani, după cum urmează:Belgia, Olanda, Irlanda – 12 ani; Grecia – 13 ani; Austria, Bulgaria, Croația, Cipru, Estonia, Germania, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Malta, Slovenia, Slovacia, România, Spania – 14 ani; Cehia, Danemarca, Finlanda, Polonia, Suedia – 15 ani; Portugalia 16 ani. În Franța, nu există un prag numeric fix, dar există proceduri speciale, iar în Luxemburg legislația prevede că minorii sunt gestionați în sistemul de justiție pentru tineret (nu „răspund penal” ca adulți) și nu există vârstă minimă explicită rigidă pentru toate măsurile; doar cei de peste 16 ani pot fi direcționați și către instanțe pentru adulți. Sub această vârstă se aplică alte măsuri medico-educative.
În multe țări, între vârsta minimă și 18 ani funcționează tribunale sau proceduri speciale pentru minori, ce pun accent pe educație și reintegrare și prevăd sancțiuni diferite de cele pentru adulți.
Organizații internaționale (ONU, UNESCO, UNICEF, Consiliu Europei etc.) recomandă, în general, ca vârsta minimă de responsabilitate penală să fie de cel puțin 14 ani.
Rațiunile, care justifică existența unui prag de nerăspundere penală, sunt în mare parte comune. Ele se bazează pe argumente de ordin psihologic, biologic, moral, social, juridic și internațional, toate convergând către ideea protecției copilului și a interesului său superior.
Un prim argument esențial este legat de dezvoltarea psihologică și cognitivă a minorului. Răspunderea penală presupune existența vinovăției, iar vinovăția implică atât înțelegerea caracterului ilicit al faptei, cât și capacitatea de autocontrol.
Studiile clasice ale lui Jean Piaget demonstrează că, până în adolescență, copilul nu posedă o gândire morală autonomă, ci una heteronomă, dependentă de autoritate și de reguli impuse din exterior. Această perspectivă este confirmată de cercetările moderne din neuroștiințe, care arată că structurile cerebrale responsabile de autocontrol și anticiparea consecințelor, în special cortexul prefrontal, nu sunt complet dezvoltate la copii și adolescenți (Giedd, 2004; Casey, Jones & Somerville, 2011; Steinberg, 2014). În aceste condiții, aplicarea răspunderii penale ar presupune sancționarea unei persoane care nu are capacitatea reală de a acționa cu discernământul unui adult.
Un al doilea argument derivă din principiile fundamentale ale dreptului penal, în special principiul vinovăției și cel al proporționalității. În dreptul penal european, nimeni nu poate fi pedepsit în lipsa discernământului. Din acest motiv, legiuitorul stabilește o vârstă sub care operează o prezumție absolută de lipsă a capacității penale. Doctrina penală română subliniază că „minorul sub limita de vârstă stabilită de lege este considerat incapabil penal, indiferent de nivelul său aparent de inteligență” (Mitrache & Mitrache, 2016). O asemenea soluție oferă securitate juridică și protejează copilul de evaluări arbitrare. Totodată, pedeapsa penală, prin caracterul său represiv, nu este proporțională cu nivelul de dezvoltare psihică al copilului și riscă să producă efecte criminogene, contrare scopului său preventiv (Ashworth, 2019).
Un al treilea argument este de natură criminologică și socială.
Studiile din criminologia modernă arată că intervenția penală timpurie nu reduce delincvența juvenilă, ci poate contribui la consolidarea comportamentului infracțional prin mecanisme de etichetare și stigmatizare (Farrington, 2006; Tonry, 2012).
Criminologia modernă arată că intervenția penală precoce poate avea efecte contrare celor urmărite:
- stigmatizarea copilului;
- internalizarea rolului de „infractor”;
- creșterea riscului de recidivă.
Copiii supuși procedurilor penale timpurii sunt mai predispuși să dezvolte comportamente antisociale persistente decât cei care beneficiază de intervenții educative și sociale.
Expunerea copilului la sistemul penal îl poate integra într-o subcultură deviantă și îi poate limita șansele de reintegrare socială. Din această perspectivă, doctrina subliniază că măsurile educative și de protecție sunt mult mai eficiente decât sancțiunile penale în prevenirea recidivei în rândul minorilor (Fulford, 2001; Haines, 2016).
Comportamentul infracțional al minorilor este rezultatul unei interacțiuni complexe de factori individuali și sociali.
În ultimele decenii, un rol tot mai important în acest proces îl joacă mass-media și, mai recent, platformele de socializare online. Acestea nu pot fi considerate cauze directe ale delincvenței juvenile, însă influența lor asupra atitudinilor, valorilor și comportamentelor copiilor și adolescenților este incontestabilă. În acest context, se poate susține că expunerea necontrolată la conținut media și digital poate contribui semnificativ la apariția și amplificarea comportamentelor infracționale în rândul minorilor.
Potrivit teoriei învățării sociale formulate de Albert Bandura, comportamentele pot fi învățate prin observarea și imitarea modelelor, mai ales atunci când acestea par să fie recompensate sau lipsite de consecințe negative. În cazul minorilor, care nu dispun încă de un sistem solid de valori și de capacitatea deplină de filtrare critică a informației, aceste modele pot avea un impact considerabil. Astfel, violența sau comportamentele infracționale prezentate frecvent în mass-media pot fi percepute ca normale sau acceptabile, mai ales atunci când sunt asociate cu succesul sau notorietatea. Dacă influența mass-mediei tradiționale este semnificativă, impactul platformelor de socializare asupra comportamentului juvenil este și mai profund. Rețelele sociale se disting prin accesibilitatea permanentă, interactivitatea ridicată și posibilitatea de a crea și distribui rapid conținut. Pentru adolescenți, aceste platforme nu sunt doar mijloace de informare, ci spații esențiale de socializare și validare. Dorința de apartenență și recunoaștere îi face pe mulți tineri vulnerabili la presiunea grupului și la imitarea comportamentelor promovate în mediul online. În acest context, comportamentele antisociale pot fi banalizate sau chiar încurajate prin mecanismele de recompensare simbolică specifice rețelelor sociale, precum aprecierile, distribuirea sau creșterea numărului de urmăritori. Provocările virale care implică acte de vandalism, agresivitate sau încălcarea normelor legale pot determina minorii să comită fapte ilegale pentru a obține vizibilitate și acceptare socială. Sonia Livingstone subliniază că mediul digital favorizează un proces de „contagiune socială”, în care comportamentele deviante se răspândesc rapid, mai ales în rândul tinerilor.
Un al patrulea argument este reprezentat de standardele internaționale privind drepturile copilului. Convenția ONU privind Drepturile Copilului (1989) consacră principiul interesului superior al copilului și obligă statele să trateze copilul ca o persoană aflată în dezvoltare. Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului recomandă stabilirea unei vârste minime a răspunderii penale suficient de ridicate și descurajează pragurile foarte scăzute, considerate incompatibile cu dezvoltarea armonioasă a copilului (UN Committee on the Rights of the Child, 2019). În același sens, Consiliul Europei promovează conceptul de „justiție prietenoasă copilului”, în care sancțiunea penală reprezintă ultima soluție, nu regula (Council of Europe, 2010).
3. Concluzie
Lipsa răspunderii penale a minorilor până la o anumită vârstă este pe deplin justificată din perspectivă biologică, psihologică, juridică și criminologică.
Stabilirea unei vârste până la care minorii nu răspund penal nu este o concesie arbitrară, ci rezultatul unui consens științific și juridic. Această regulă se întemeiază pe:
- imaturitatea psihologică și biologică;
- lipsa discernământului juridic deplin;
- necesitatea protejării dezvoltării copilului;
- eficiența superioară a măsurilor educative;
- obligațiile internaționale ale statelor.
Această regulă nu urmărește să încurajeze comportamentele antisociale, ci să protejeze copilul și societatea pe termen lung, oferind șanse reale de educare și reintegrare. Prin stabilirea unor limite clare de vârstă, statele europene recunosc faptul că justiția penală nu trebuie să fie un instrument de represiune asupra copilăriei, ci un mecanism adaptat nivelului de dezvoltare al individului.
În consecință, răspunderea penală a minorilor este limitată nu pentru a încuraja comportamentele antisociale, ci pentru a preveni distrugerea prematură a șanselor de integrare socială ale copilului.
Sursă - prof Vasile Astărăstoae
