Cristiana Mongol – Luptă în rolul principal din filmul vieții ei

27 Aug 2018 | scris de Geanina Sandu
Cristiana Mongol – Luptă în rolul principal din filmul vieții ei

”O luptă-i viața, deci te luptă„ – spun versurile lui Coșbuc, iar Cristiana Mongol ia aceste vorbe adliteram în fiecare clipă a existenței ei. Și se luptă. Se luptă și în ring, se luptă și în atelier. Se luptă să fie prezentă, să rămână concentrată, pentru că altfel pierde.

”Dacă ți-a fugit gândul, nu îți mai iese nimic cum trebuie. E o luptă continuă cu tine, cu simțurile tale, nu sunt fluturași și floricele, aceasta e o viziune patetică și asupra credinței. Credința nu e când stai cu mâinile împreunate și te uiți în sus. Nu, e când stai cu genunchii în noroi și lupți în fiecare zi, credința nu e să fii imaculat, credința e când ești murdar și lupți să te cureți, dar nu e garantat niciodată că ești curat. Așa e tot ce facem, toată viața e o luptă, dar suntem furați de peisaj”, îmi mărturisește Cristiana, într-o pauză de la antrenament, sâmbăta, după-prânz.

Cristiana Mongol e o luptătoare. Și la propriu și la figurat. Campioană mondială la kickboxing, campioană mondială la MMA semipro, medaliată cu bronz la Campionatul European de box, fără să aibă vreun meci de box la activ. Din aproximativ 250 de meciuri jucate, a pierdut 3, la două s-a simțit într-adevăr învinsă, iar la al treilea, diferența de valoare dintre ea și câștigătoare a fost foarte mică.

Cristiana nu luptă doar în ring. Luptă și în atelierul de pictură. Pictează de la 7 ani, iar de la 18 a început să picteze și icoane. A dat Facultatea de Medicină pe cea de Teologie, secția Artă Sacră. „La 18 ani am renunțat la visul de a deveni doctor, pentru că asta ar fi însemnat să dispară și sportul și pictura. Am fost olimpică la bilogie, dar mi-am dat seama la timp că ultimul lucru de care oamenii au nevoie este să fie vindecați fizic. Noi suntem energii și acolo e buba, de acolo apare și pe corp. Mi-am dat seama că pot să fac mai mult bine nefiind medic decât fiind medic. Am ales să fac ce fac azi și nu am niciun regret”.

Karate, singurul sport cu ușa deschisă

Cristiana a vrut să facă sport de mică. Nu avea unul anume în cap. O mulțumea oricare, dar găsea mereu ușile închise. La școală, când veneau antrenori să „racoleze” copii din clasele mici, nu vedea niciunul cum arde dorința puternică în ochiii ei. Apoi a încercat, într-o vară, să meargă la volei, dar era închis. A urmat tenisul, care, la fel, era în vacanță. În clădirea unde era atelierul în care picta era și sala de karate, iar antrenor era tatăl unei colege de la pictură. Și acolo era deschis.

„Eram înainte de anul 2000, când era nebunia cu sfârșitul lumii, îmi aduc aminte că stăteam în bancă la școală și eram tare supărată, mâhnită, furioasă că eu m-am apucat de karate și vreau să fac asta în continuare și nu se poate să se sfârșească lumea acum. Am trecut cu bine și de sfârșitul acela și de atunci sunt în sală”.

Cristiana era un copil foarte cuminte, disciplinat și serios și în sala de arte marțiale asta e cel mai important, acolo nu e loc să te prostești. „În plus, nu erau grupe de copii, eram toți la grămadă, ceea ce pe mine m-a fascinat, pentru că nu eram chiar fan copii, pe cei răi îi cam băteam. Când am văzut că sunt împreună cu oamenii mari, cot la cot cu ei, pe mine m-a impresionat și am evoluat foarte repede.”

Primul titlu național la 14 ani și-o plasă de portocale

La 14 ani, Cristiana a câștigat primul titlu național. Pe vremea aceea, concurența era mult mai mare decât azi, erau sute de copii la concursuri. „Singurul meu obiectiv în viață era să câștig tricoul de campion național. Colegii mei își doreau teneși, ceasuri, mobile, iar eu visam la un tricou, nu mă interesa nimic. Concursul acesta național era în fiecare an, în luna decembrie, la Sala Floreasca, un loc care pentru un copil de 13-14 ani era ceva gigant. Cei de pe podium primeam medalia și o plasă de portocale. Eram atât de entuziasmați, luam medaliile și pungile, ne așezam în sală, desfăceam portocalele și mâncam acolo cu toții. Noi luptam pentru niște portocale. Era magic!”La 16 ani a fost selecționată în Lotul Național. A ajuns în Japonia și acolo i s-a răsturnat lumea. „Era prima mea ieșire din țară, toate reperele pe care le aveam s-au năruit, mă simțeam pe altă planetă. Am avut șansa să stau și cu niște oameni de la un nivel foarte sus și atunci mi-am dat seama că eu vreau să fac sportul ăsta ca un profesionist și să devin o legendă. M-am întors în țară și spuneam tuturor visul meu, iar lumea din jur îmi zicea că sunt nebună, că fetele nu fac asta.” Peste ani s-a reîntâlnit cu oamenii aceia mari în Japonia și a vrut să știe ce le dă putere să fie campioni. A aflat de la un neozeelandez, o legendă, că dacă nu l-ar ține Dumnezeu când intră în ring, ar muri de frică. Atunci a realizat că nu e singură în acest film. „Cel din fața ta, în ring, e doar un pretext, îți oferă un context ca tu să arăți pentru ce ai muncit. Aproape că nici nu-l vezi pe cel din fața ta, el doar te ajută. E ca la șah, te ajută să îți poziționezi piesle, astfel încât să câștigi. Așa ar trebui să vadă lucurile și cel cu care lupți. Sunt și sportivi care iau totul ca pe o bătaie, pentru că nu știu să traducă altfel. Atunci se transformă din luptă în bătaie. Mereu încerc să fac diferența de termeni. E vorba de respect. Și la cel mai înalt nivel e la fel, și marii sportivi văd la fel, chiar dacă e show-ul mediatic dinainte de meci, când se mai spun și vorbe urâte. Dar e doar show.”

Relația cu Dumnezeu

Tot ce contează e să lupți în continuu. Dumnezeu nu ne cere să câștigăm mereu, dar ne cere să nu renunțăm la luptă. Cristiana luptă mai departe, avându-l pe Dumnezeu aliat mereu. Doar o dată a pierdut legătura cu el, dar asta n-a durat decât câteva ore. Grele, foarte grele. În, poate, cea mai importantă noapte din viața ei, noaptea dinaintea titlului de campioană mondială, câteva ceasuri s-a despărțit de Dumnezeu. A adormit. Și când s-a trezit, erau din nou împreună. În seara de dinaintea meciului, facem proba cântarului, Atunci a fost o problemă cu acel cântar. Mie mi-a arătat cu trei kilograme în plus și adversarei mele cu două în minus. A trebuit să îmi petrec următoarele ore, până la 11 noaptea, în baie, făcând antrenament și saună, în condițiile în care eu eram deshidratată de o săptămână, nemâncată de două săptămâni. După trei ore m-am urcat pe același cântar și în patru ore, aproape leșinată, aveam minus 300 de grame. M-am întors în baie și am început să plâng. Atunci nu l-am mai simțit pe Dumnezeu și am avut cel mai mare conflict cu El, m-am luat de gât cu El și i-am zis: acum te-ai găsit să mă lași, acum, când știai că am cea mai mare nevoie de Tine, că e cel mai important pentru mine? Știi câți ani m-am chinuit să ajung aici! Toți au râs de mine și nu m-au crezut în stare și Tu acum te-ai găsit să mă lași? Și știi ceva, dacă ăsta e un test să nu mai cred în Tine, nu mă interesează, să mă fac de râs mâine în toată țara, să pierd meciul, eu voi continua să cred în Tine, nu mă intereseză ce faci, că nu ești acum cu mine”. S-a cântărit iar, tot avea două kilograme în plus. Adversara ei, o italiancă, era convinsă că va câștiga. I-a spus antrenorului, în italiană, dar Cristiana a înțeles tot, că e grasă și mai și plânge, sigur o s-o  bată rău. S-a culcat nemâncată, plânsă și supărată. Nu putea să-și strângă pumnii, atât de slăbită era. Și nu-l simțea pe Dumnezeu.

Dimineața când s-a trezit, primul lucru pe care l-a făcut a fost să își strângă pumnii. Și pumnii erau tari. Și l-a simțit pe Dumnezeu, era cu ea și a știut că o să câștige. „Am intrat în ring și am făcut spectacol. Am făcut un meci miraculos. După meci, italianca a spus că nu a fost niciodată lovită atât de tare. Eu am câștigat și i-am luat centura pusă în joc, de la o altă versiune, mai sus. Arăta fabulos acea centură.”  

Cristiana a fost crescută tradițional, la țară, la bunici. Mersul la biserică de Paști și de Crăciun, la spovedit și împărtășit era o lege nescrisă, fără ca cineva să întrebe vreodată de ce?. „Pleca primul copil din capul satului, vedeai gloata de copii și te alăturai și tu. Am făcut asta mereu. La un moment dat, am pus mâna pe niște cărți new age și am început să-mi pun unele întrebări. Pe la 16 ani m-am depărtat destul de mult de ceea ce înseamnă Dumnezeul din biserică, în maniera în care crescusem eu cu El. Mă atragea foarte mult ce citeam în acele cărți. Dar nu m-am îndepărtat, am păstrat obiceiul de a mă spovedi și împărtăși. La 18 ani am avut o revelație și mi-am dat seama că acesta e singurul Adevăr, de aceea m-am și hotărât să fac Teologia, am vrut să aprofundez”.

În același an, s-a apucat să picteze și icoane. Încercase de mai multe ori în toți acești ani, dar nu îi ieșise, așa că a renunțat. În clasa a XII-a, profesoara de religie a văzut niște tablouri de-ale ei cu teme religioase și a trimis-o la cursuri de icoană, plătindu-i primele ședințe. Profesoara de pictură, văzând că știe să picteze, a învățat-o doar o ordine a așezării lucrurilor ca să îi iasă icoana. Apoi, nemaiavând bani de cursuri, profesoara i-a vândut o icoană și a continuat să o învețe. Tot în atelierul de pictură a auzit o discuție despre un profesor extraordinar care urma să ia clasă nouă la Facultatea de Teologie, secția Artă Sacră. Și s-a dus după profesorul ăsta, a dat examen practic de desen, câteva ore, apoi a așteptat rezultatul. Și-a făcut antrenamentul de dimineață și s-a dus să vadă a câta a intrat la facultate. Dar s-a uitat de trei ori și nu s-a văzut pe listă. „Îmi venea să plâng, eu premiantă mereu, numai locul I, olimpiade peste olimpiade și picasem la facultate”. Intrase prima, însă ea nu se uitase la toată lista.Facultatea i-a întărit mai mult credința. Și-a dat seama că să crezi că Hristos este Adevărul este o alegere, care nu se validează prin oameni. „Dostoievski zicea că dacă pe patul de moarte i-ar demonstra cineva că adevărul absolut este că nu există Hristos, el tot ar alege să creadă în El. Eu zic că despre asta e vorba.”

Drumul spre Rai e pavat cu intenții bune

Și credința și pictura de icoane și luptele merg mână în mână în viața de zi cu zi a Cristianei. La prima vedere, ai fi tentat să spui că între lupte și icoane nu e nicio legătură, că se bat cap în cap, dar, de fapt amândouă înseamnă o continuă luptă. Pe amândouă le-a făcut de mică și i s-au părut firești. O reprezintă în totalitate. Ei nu i se par deloc contrastante. Și nici nu sunt, dacă mai privești o dată. „Nici când mă urc în ring și încep să-mi lovesc adversara nu e o chestie necreștină, deși poate părea. E un sport, nu e o bătaie, nu iau nimic personal, nu dau cu violență, ci cu agresivitate și determinare, ceea ce e o mare diferență. Înainte să intru în ring, mereu îl rog pe Dumnezeu să ieșim amândouă sănătoase, dar eu să câștig. Nu doresc răul adversarei. Din afară pare ceva brutal, dar noi ne antrenăm ca să putem rezista la asta, ne place. Nimeni n-ar putea sta într-o sală de arte marțiale dacă nu i-ar plăcea, oricât de ciudat ar părea. În firea unora e ceva care îi atrage spre acest gen de sport, nu e pentru toată lumea, la fel cum nu e în toată lumea să alerge zeci de kilometri. Noi avem în ADN toată experianța omenirii și prin unii răzbate mai mult o latură, prin alții alta. Mi se demonstrează mereu că e autentic ceea ce spun și simt, pentru că la fiecare meci adversarele mele simt că nu le tratez cu lipsă de respect, nu le umilesc, chiar dacă am ocazia.”

În cel mai recent meci, din mai, a luptat cu o olandeză foarte bună, care a venit foarte încrezătoare, convinsă că va câștiga. Meciul a fost Main Event, prima oară când se întâmpla asta în România cu un meci de fete. Promotorul Gabriel Georgescu a crezut în Cristiana, dar tot avea mari emoții că lumea nu va fi la fel de interesată cum este de un meci între băieți. ”Eu am știut că nu va pleca nimeni din sală, jumătate din cei care rămân vor rămâne ca să vadă cum iau eu bătaie, iar cealaltă jumătate vor rămâne pentru că mă iubesc. Și am avut dreptate, n-a plecat nimeni. Am făcut un knockout spectaculos în a doua repriză, a amuțit sala cinci secunde, apoi a luat foc. O viață întregă am muncit pentru momentul acesta! Trebuie să întâlnești oameni care să își dorească să-ți deschidă ușa și tu să pășești cu toată încrederea.”Pictează aproape zilnic, sunt unele zile când e foarte obosită, îi tremură mâinile și nu se poate aduna. A terminat meciul din mai cu olandeza și avea un dead-line pe 1 iulie să termine o icoană. După meci, a pictat zilnic o lună de zile, jumătate de lună 7-8 oe pe zi, cealaltă jumătate între 12 și 18 ore pe zi. Pictează icoane doar la comandă. „Nu cred în icoanele făcute pe stoc, icoanele se pictează pentru oameni și iese jumătate din rugăciunea pictorului și jumătate din persoana pentru care e făcută. Foarte multe lucruri din personalitatea unui om se văd în icoană, dacă se roagă se simte, dacă e zgârcit se simte, dacă e dificil ca și caracter se simte, după cum se pictează icoana. Folosesc reflexivul – se pictează – pentru că nu eu pictez, ci icoana se pictează și de aceea cred că o icoană nu se semnează, pentru că nu o fac eu, o face Dumnezeu prin mine. De fiecare dată când termin o icoană, mă uit la ea și nu îmi vine să cred că eu am făcut-o, nu o simt ca și cum izvorăște din mine, mi-a fost dată. Am tras multe învățăminte din icoane.”Dacă o întrebi ce înseamnă România pentru ea îți spune că Iubește țara asta, i-a plăcut peste tot pe unde a fost, dar „aici aerul are alt miros, aici Îl simt pe Dumnezeu. Nu e întâmplător locul unde ne naștem.”

„Tu poți să faci orice”

Cu vorbele astea a trăit mereu, asta îi repetau într-una părinții ei – „Tu poți să faci orice”. A crezut în ea și a reușit. A luat asta atât de în serios, câ înainte de clasa a V-a, când părinții au convocat-o la o ședință de familie, a fost convinsă că de acum va fi nevoită să se descurce singură și că îi vor spune să plece de acasă, că e fată mare. Dar n-a fost așa, i-au spus doar a mia oară că au încredere oarbă în ea, că nu vor mai veni la școală, n-o vor controla, n-o vor întreba ce note are, dar dacă are note mici, ea singură va trebui să spună și asta ar însemna să renunțe la sport. Dar notele au fost mereu mari, olimpiadele au fost din ce în ce mai multe, premiul I făcea parte din recompensa fiecărui an. Și așa a ajuns la liceu, la Hașdeu, un liceu bun din București, unde s-a ținut și de școală și de lupte. Iar diriginta a întrebat-o într-o zi dacă are părinți, că ar vrea să îi cunoască. Și așa a ajuns mama ei prima și ultima oară la școală la fiica ei, după mulți ani. De atunci a făcut echipă cu diriginta, îi motiva cu ochii închiși sutele de absențe când era plecată în cantonament sau la concursuri, pentru că avea încredere în ea. Și n-a dezamăgit-o. Știe mereu că poate să facă orice, că poate să câștige aproape de fiecare dată. Pentru victorie, sunt câteva lucruri de la care nu trebuie să faci rabat - e foarte important să fii prezent, calitatea a ceea ce faci să fie la cote înalte, apoi mai e valoarea, pe care nu o antrenezi, o ai sau n-o ai. „E un cumul de ce ai în spate, de backgroundul tău, cu ce e în tine ca om, cum reușești să transpui toate acestea ca să îți iasă lupta. Chiar dacă pierzi, ești câștigător, mergi mai departe mai puternic pentru că un meci pierdut atârnă cât zece victorii, te întărește. Au fost foarte mulți campioni în acest sport de luptă, care doar au câștigat și se credeau invincibili și la un moment dat au pierdut și asta i-a distrus, nu au știut ce să facă cu ei. Acolo, în mizerie, e Adevărul, trebuie să cauți, să scormonești. Diamantele sunt în cărbuni și după cărbuni trebuie să sapi.”

Cel mai mult pentru Cristiana contează familia. ‚Oricât de mult succes ai avea, când te întorci, te întorci undeva unde nu mai sunt camerele, nu mai sunt interviurile. La un moment dat închizi o ușă și în spatele ei trebuie să fie ceva. Eu rezonez cu familia mea restrânsă.”

Versiune după versiune, acum fără compromisuri

În sporturile acestea de lupte sunt mai multe versiuni. Trebuie să le iei pe rând până ajungi în vârf, nu poți să recurgi la scurtătură. Însă, drumul clasic până pe culmi aduce cu el o serie de compromisuri. Iar Cristiana vrea să se cațere spre vârf, însă nu mai vrea să facă compromisuri. A demonstrat ce poate, are 250 de meciuri la activ, e campioană mondială.

În 2016 a pus luptele pe pauză un an și jumătate și toată concentrarea ei a fost în atelier. Atunci a avut și o expoziție cu o incredibilă emoție. Apoi a ajuns într-o conjunctură unde totul era bine, și-a pus mănușile în mâini și toți i-au zis că e nebună, că ăsta nu e un joc, că nimeni nu poate sta un an jumătate pe bară, apoi să revină, pentru că îți pierzi îndemânarea. Dar n-a pierdut-o, a intrat în ring și a câștigat spectaculos, Din 2019 pleacă la atac spre Statele Unite ale Americii. Asta în ceea ce privește kick-boxingul.

Cristiana are planuri și pentru MMA – luptele în cușcă. Este prima femeie din România care a luptat în cușcă, în 2012. A făcut trecerea de la MMA la kick-boxing, pentru că a avut, în 2013, o accidentare la talpă și doctorul i-a spus că trebuie să pună totul pe hold doi ani.

Fără compromisuri în viitor, acum altfel se va pune problema. „E mai bine să te invite cineva la masă la el, decât să bați tu la ușă să întrebi dacă poți să te așezi la masa lui.”

Anul acesta a fost invitată la două meciuri, în sepembrie la București și în decembrie la Timișoara. Primul e preliminar pentru titlul mondial pentru cel disputat la final de an. Luptă pentru următoarea versiune.

Rol principal în filmul vieții ei

Cristiana Mongol e sportiv profesionist cu toate actele în regulă, acum are și sponsori, nu mai trebuie să vândă icoane ca să-și sponsorizeze singură luptele. A avut dificultăți la acest capitol, în toți anii, pentru că nimeni nu voia să se asocieze cu o fată care se bate. Dar ea nu e un huligan, ea e sportiv profesionist care militează pentru alte lucruri. Iar acum a întâlnit oameni care au făcut și ei sport la nivel înalt și știu ce înseamnă asta, vorbesc aceeași limbă. I-a întâlnit pe Florin Stănică și Virgil Brătășanu și de acum sunt o echipă. Ei sunt oamenii care o susțin în prezent pe Cristiana, sunt oameni care înțeleg că pentru a face performanță la cel mai înalt nivel este nevoie de un comportament profesionist și de implicare financiară pe măsura rezultatelor.Și pentru că are nevoie mereu de încă ceva în viața ei de campioană, Cristiana va intra și în lumea filmului. Și își va juca propriul rol, curând, într-un film despre viața ei.

”Cu Dumnezeu înainte, întotdeauna!”

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră