Colegiul Psihologilor din România a anunţat că acordă asistenţă psihologică gratuită post-traumă victimelor incendiului din clubul Colectiv şi rudelor apropiate ale acestora.Medicul psihiatru Gabriel Diaconu, coordonatorul grupului de intervenţie psihologică, spune că raza de acţiune a dezastrului de la clubul Colectiv este de câteva mii de persoane expuse direct, cu leziuni vizibile, şi indirect, cu leziuni invizibile.
Cum şi unde funcţionează aceste grupuri de intervenţie psihologică?
Aceste grupuri de ajutor complementar funcţionează fie sub formă de permanenţă, fie la dulbaj cu personalul existent deja în spitale. Ţintele sunt pacienţii şi, în subsidiar, aparţinătorii, familiile şi prietenii acestor pacienţi. Am început de sâmbătă activitatea acestor grupuri. Iniţial, în Spitalele de Arşi şi Bagdasar-Arseni, apoi am extins-o în Spitalul Militar, Sfântul Ioan, avem contact permanent cu Spitalul Elias, Spitalele Grigore Alexandrescu şi Budimex, Spitalul Floreasca şi avem colegi la Spitalul Sfântul Pantelimon.
Care sunt obiectivele principale în acest moment ale acestor grupuri de intervenţie psihologică?
În acest moment, intervenţia este centrată pe creşterea rezistenţei la şoc a familiilor şi persoanelor direct implicate la o traumă colectivă. Ceea ce implică nu numai gestionarea emoţiilor, dar şi clarificarea priorităţilor lor pe termen scurt şi foarte scurt. De asemenea, implică o igienă a mintală, lucruri care par de bun simţ, dar pe care oamenii aflaţi în aceste situaţii nu le pot urma.
Când spuneţi igienă mintală, de fapt, la ce vă referiţi?
Mă refer la felul în care oamenii vorbesc cu presa, felul în care ei se uită la televizor, felul în care comunică cu familiile, cu prietenii. Gândiţi-vă că au fost aproximativ 400 de oameni în acel club. Fiecare are un centru de cunoscuţi, de prieteni, format din aproximativ 15-20 de oameni. Asta spune că raza de acţiune a dezastrului este de aproximativ câteva mii de persoane expuse în indirect.
Cum se derulează aceste şedinţe de terapie?
Pacienţii arşi nu sunt nişte pacienţi obişnuiţi, adică accesul la patul lor nu este uşor. Cu pacienţii apţi, discuţiile au loc în cabinetele specializate existente deja în spitale.
În acest program de terapie care este rolul dumneavoastră?
Eu am misiunea de coordonare centrală. Vorbesc cu managerii de spital şi mă ocup ca voluntarii să aibă acces în spitale. Împreună cu ceilalţi, evaluez necesarul de forţă umană, nevoile speciale de la faţa locului şi aşa asigurăm ceea ce în intervenţiile de criză înseamnă supravegherea.
Cât consideraţi că va dura intervenţia psihologică?
Intervenţia pe termen scurt şi foarte scurt durează, de obicei, o săptămână, maximum două. Dar este posibil ca intervenţia noastră să se întindă pe o durată de o lună, chiar mai mult.
Acest plan de intervenţie îl aplicaţi acum în premieră?
Nu. Este un program aplicat în premieră în 2013, după accidentul din Muntenegru.
Care sunt diferenţele între cele două tragedii din punctul de vedere al intervenţiilor psihologice?
De această dată, efortul este imens, incomparabilcu cel legat de accidentul din Muntenegru.
Pentru că, în Muntenergru, am avut în total, 49 de victime. Aici avem peste 100 de răniţi, plus decedaţii, plus decedaţii din incendiu, la care se adaugă 350-400 de persoane, este greu de estimat, expuse direct, dar şi indirect la această traumă. Aceştia din urmă sunt supravieţuitori fără leziuni.
Din punct de vedere psihologic, la ce riscuri sunt expuse aceste persoane?
Între 10 şi 15% dintre aceste persoane sunt la risc de a dezvolta sindromul post-traumatic. În primul rând, acest sindrom include o disfuncţie neurodegenerativă persistentă: puls crescut, transpiraţii excesive, crize de anxietate, palpitaţii, probleme digestive. Mai include simptome intruzive: amintiri nedorite despre traumă, coşmaruri legate de tragedie, evitarea acelor situaţii care le aduc aminte de traumă. Simptomele psihologice ale sindromului post-traumatic sunt: dispoziţie depresivă, oscilaţii comportamentale, apatie care poate alterna cu agitaţie, sentimentul viitorului scurtat. Aceste simptome se agregă în sindromul post-traumatic care poate fi uşor, mediu, sever sau complex.
Acest sindrom postr-traumatic este specific la adolescenţi, având în vedere să sunt şi răniţi cu vârste între 15 şi 18 ani?
La copii, la adolescenţi, aceste simptome nu sunt atât de vizibile. La ei, predominante sunt modificările somatice: tulburări de alimentaţie, de somn, retragerea comportamentală, izolare,
