În timp ce negocierile diplomatice de la Istanbul s-au încheiat fără rezultate semnificative, cu discuții despre schimbul de prizonieri de război și promisiuni vagi privind organizarea unor noi întâlniri, Volodymyr Zelensky s-a confruntat cu o criză mult mai aproape de casă: proteste fără precedent izbucnite în marile orașe ucrainene, conform Unherd
Mii de oameni au ieșit în stradă pentru a denunța o lege controversată care, potrivit lui Zelensky, a fost concepută pentru a „reduce influența Rusiei”, dar care, în realitate, ar compromite independența celor două agenții anticorupție principale ale țării, într-un moment în care ambele se apropiau, potrivit unor informații, de membri de rang înalt ai administrației lui Zelensky.
Adoptarea legii a stârnit nu numai proteste în masă în Ucraina, ci și condamnări pe scară largă în capitalele occidentale. Ursula von der Leyen a reacționat rapid cu o mustrare severă: legislația era în contradicție cu „respectul pentru statul de drept” al Europei și putea pune în pericol perspectivele de aderare a Ucrainei la UE. Guvernul SUA a mers chiar până la a-i ordona lui Zelensky să retragă legislația. Între timp, mass-media occidentală a acordat o amplă acoperire protestelor. Pentru prima dată de la invazia rusă, politicile interne ale lui Zelensky au fost criticate deschis de către mass-media care îl idolatrizase anterior ca pe un apărător eroic al democrației.
Afectat de reacția negativă, Zelensky a încercat să calmeze spiritele introducând un nou proiect de lege anticorupție care ar restabili independența agențiilor. Dar rămân câteva întrebări. De ce ucrainenii, care au tolerat măsuri guvernamentale mult mai nepopulare de la începutul războiului, au ales să protesteze tocmai acum? De ce establishmentul occidental a susținut atât de energic demonstrațiile? Și de ce Zelensky a luat măsuri împotriva agențiilor în primul rând?
Amploarea și intensitatea protestelor au fost surprinzătoare din multe puncte de vedere. Din februarie 2022, guvernul lui Zelensky a implementat măsuri extrem de nepopulare – de la prelungirea legii marțiale până la închiderea partidelor de opoziție și a mass-media – fără a provoca tulburări publice comparabile. Aceste măsuri au fost utilizate nu numai pentru a centraliza puterea, ci și pentru a neutraliza orice voci disidente care ar putea contesta politica „războiului cu orice preț” a guvernului său, calificând orice punere sub semnul întrebării a acesteia din urmă ca fiind nepatriotică sau chiar trădătoare. În acest fel, măsurile justificate inițial ca necesități temporare în timp de război au fost instrumentalizate pentru a consolida autoritatea executivă și a suprima perspective alternative asupra viitorului Ucrainei.
Corupția, de mult endemică în Ucraina, s-a agravat în timpul războiului. Judecători, politicieni și funcționari de rang înalt au fost acuzați de corupție, Ministerul Apărării fiind în repetate rânduri în centrul unor scandaluri majore. Acestea au inclus achiziționarea de ouă și jachete de iarnă la prețuri mult supraevaluate, plata a 100 000 de obuze de mortier care nu au fost niciodată livrate și acceptarea de mită de la bărbați care încercau să se sustragă de la recrutare. Poate cel mai îngrijorător este faptul că compania ucraineană Opendatabot a raportat anul trecut că peste 270.000 de arme au fost pierdute sau furate de la începutul războiului.
Transparency International a clasat Ucraina pe locul 105 din 180 de țări în Indicele de Percepție a Corupției din 2024; corupția extremă este un „secret deschis”, după cum a scris Almut Rochowanski, cercetător la Institutul Quincy. Cu toate acestea, până în prezent, acest lucru nu a stârnit proteste semnificative, fără îndoială deoarece, în ultimii trei ani și jumătate, manifestările împotriva politicilor guvernamentale sau chiar exprimarea opiniilor divergente au devenit extrem de riscante. Mass-media și partidele de opoziție au fost interzise, criticii guvernului au fost închiși sau alungați în exil, iar personalitățile politice „problematice” – precum fostul negociator șef pentru pace al Kievului – au fost asasinate în circumstanțe neclare. După cum a spus un fost ministru al lui Zelenskyy: „Aceasta este culmea logică a înăspririi măsurilor interne. Noua narativă este simplă: fie ești de partea lui Zelenskyy, fie ești un agent rus”.
Mărturia jurnalistului disident ucrainean Vasyl Muravytskyi, care trăiește acum în exil, subliniază acest climat de teamă. „Nu există niciun fel de libertate de exprimare în Ucraina. Totul este cenzurat... Situația din [țară] este mult, mult mai gravă decât ar putea crede oamenii din Occident”, a declarat el într-un interviu acordat anul trecut. Luați în considerare și istoricul Dr. Marta Havryshko, care a avertizat de mult timp despre ascensiunea ultranaționalismului și a neonazismului în Ucraina. Din această cauză, ea a fost victima abuzurilor antisemite, a amenințărilor cu moartea și violul îndreptate împotriva ei și a copilului ei de către grupuri paramilitare neonaziste. Recent, ea a fost concediată de la Krypiakevych de Studii Ucrainene sub pretextul „absenței de la locul de muncă”, în ciuda faptului că se afla în concediu fără plată aprobat în Statele Unite.
„Corupția, de mult timp endemică în Ucraina, s-a agravat și mai mult în timpul războiului.”
Un alt caz îngrijorător este cel al lui Gonzalo Lira, un cetățean american care locuia în Ucraina de mai mulți ani și era un blogger prolific. După invazia Rusiei în Ucraina din 2022, Lira a început să critice politicile guvernului ucrainean. În 2023, el a fost arestat de autoritățile ucrainene pentru că ar fi răspândit propagandă și a murit în detenție la scurt timp după aceea — în mijlocul tăcerii asurzitoare a guvernelor occidentale, inclusiv a celui din propria țară a lui Lira.
Aceste povești reflectă o tendință mai largă. Consiliul Europei a condamnat recent Ucraina pentru „cazurile semnalate de presupuse intimidări și alte forme de hărțuire a jurnaliștilor, avocaților, societății civile, liderilor politici și de opinie ucraineni critici la adresa guvernului”. În mai multe cazuri, autoritățile ucrainene au impus așa-numite „sancțiuni personale” asupra a peste 80 de persoane – printre care și Oleksiy Arestovych, fostul consilier al lui Zelensky – restricționând sever libertatea lor de mișcare, de exprimare și drepturile de proprietate.
Mobilizarea forțată, sau recrutarea forțată, a devenit, de asemenea, o practică răspândită. În fiecare zi, rețelele sociale ucrainene sunt inundate de videoclipuri care arată bărbați capturați cu violență de ofițeri de recrutare pe stradă – adesea urcați cu forța în dube fără însemne și, în unele cazuri, chiar amenințați cu arma. Aceste scene sugerează că statul se luptă să-și îndeplinească obiectivele de mobilizare și recurge la măsuri din ce în ce mai coercitive. Această realitate contrastează puternic cu narațiunea oficială a unei națiuni unite în efortul de război. În schimb, ea sugerează o rezistență crescândă în rândul ucrainenilor, care nu consideră recrutarea ca pe o datorie patriotică, ci ca pe o potențială condamnare la moarte.
Având în vedere represiunea atât de răspândită, nu este deloc surprinzător faptul că ucrainenii s-au abținut până acum de la proteste. Problema anticorupției era însă diferită. Ea nu putea fi ușor catalogată ca nepatriotică sau „prorusească”, deoarece, dimpotrivă, agențiile respective sunt antiteza influenței rusești. Biroul Național Anticorupție al Ucrainei (NABU) și Parchetul Specializat Anticorupție (SAPO) au fost înființate în 2015 ca parte a angajamentelor de reformă ale Ucrainei după Maidan. Guvernele occidentale au condiționat ajutorul financiar, reducerea datoriilor și liberalizarea vizelor UE de crearea acestor organisme „independente” de combatere a corupției, izolate de Parchetul General al Ucrainei, cunoscut pentru politizarea sa.
Crearea NABU a fost finanțată în mare măsură de donatori occidentali, în special USAID și UE, în timp ce consilierii occidentali au furnizat instruire și infrastructură. Procurorii SAPO au fost selectați cu o contribuție semnificativă din partea grupurilor „societății civile” susținute de Occident și a experților internaționali, într-o clară marginalizare a suveranității ucrainene. Fostul procuror general Viktor Shokin a mers chiar până la a afirma că NABU a fost creat efectiv la cererea vicepreședintelui american de atunci, Joe Biden, pentru a „fura competențele de anchetă de la Biroul Național de Investigații și a le transfera către NABU, unde să fie numiți emisari care să asculte de Statele Unite”.
Pe scurt, NABU și SAPO sunt percepute pe scară largă ca instituții aliniate Occidentului. Susținându-le, protestatarii probabil credeau că sunt protejați de acuzațiile de neloialitate. După cum a remarcat Rochowanski, proiectul de lege a servit, probabil, ca un „om de paie”: o justificare sigură pentru ucraineni de a-și exprima „furia reprimată față de Zelensky, echipa sa și corupția grotescă și flagrantă de zi cu zi”, precum și frustrarea mai largă față de guvern și modul în care acesta gestionează războiul, fără teama de represalii.
Acest lucru ajută, de asemenea, la explicarea vehemenței reacției occidentale. Problema era, probabil, mai puțin legată de îngrijorarea față de corupția endemică din Ucraina – care a fost tolerată mult timp – și mai mult de atacul lui Zelensky asupra instituțiilor de influență occidentală.
Ar putea fi mai mult în joc? Măsura luată de Zelensky împotriva NABU și SAPO a venit la scurt timp după mai multe atacuri lansate prin intermediul diverselor mass-media occidentale mainstream care îl lăudaseră anterior. Până de curând, oricine își exprima opoziția în Occident cu privire la situația îngrozitoare a drepturilor omului din Ucraina și la resentimentul public crescând din această țară ar fi fost ignorat, denigrat sau amenințat. De ce se schimbă atunci discursul lui Zelensky?
O posibilă explicație este că guvernele occidentale, sau cel puțin administrația SUA, au decis că este timpul să-l sacrifice pe Zelensky și pregătesc terenul în acest sens. Delegitimarea lui Zelensky este un subiect pe care Donald Trump l-a abordat în mod deschis după ce s-au certat la Casa Albă. Cu siguranță, jurnalistul de investigație american Seymour Hersh a raportat recent că oficialii guvernamentali discutau deja despre potențiali succesori, posibil generalul Valerii Zaluzhnyi, fostul comandant suprem destituit de Zelensky în 2023.
Conștient de neîncrederea crescândă a Washingtonului, instinctul de supraviețuire politică al lui Zelensky ar putea să-l împingă către măsuri din ce în ce mai dure – cum ar fi reprimarea și mai severă a disidenței – care ar putea submina flexibilitatea strategică a SUA. Din perspectiva realpolitik, SUA ar fi putut concluziona că un nou lider ar gestiona mai bine imaginea unui conflict înghețat sau a unei eventuale soluții negociate, oricât de improbabile ar părea aceste scenarii în acest moment.
Ar putea acest lucru să explice atacul preventiv al lui Zelensky împotriva NABU și SAPO, din teama că aceste agenții susținute de Occident ar putea fi folosite pentru a-l submina? Unele surse ucrainene au raportat că NABU și SAPO au interceptat conversații în care era implicat prietenul apropiat și partenerul de afaceri al lui Zelensky, Timur Mindich — conversații la care se presupune că a participat și Zelensky însuși. În acest caz, acest lucru ar sugera că organismele anticorupție se apropiau deja periculos de președinte.
Indiferent dacă temerile lui Zelensky erau justificate sau nu, încercarea de a aduce NABU și SAPO sub controlul său a avut în mod clar un efect contrar. În loc să-și consolideze puterea, el a declanșat prima mare val de opoziție internă de la începutul războiului și a atras critici fără precedent din partea susținătorilor săi occidentali. Chiar dacă va supraviețui acestei crize, poziția politică a președintelui pare mai slabă decât oricând din februarie 2022. Protestele au scos la iveală nemulțumirea crescândă a publicului față de guvernul său și au dezvăluit limitele sprijinului occidental, până atunci necontestat.
Guvernele occidentale se confruntă cu propria dilemă. După ce au investit masiv în prezentarea lui Zelensky ca o figură similară lui Churchill, înlocuirea lui în mod deschis ar putea submina sprijinul public pentru efortul de război din țară. Pentru ucrainenii obișnuiți, însă, aceste lupte pentru putere ale elitei oferă puține speranțe: conducerea lor politică rămâne pentru totdeauna legată de agendele concurente
