Am lucrat la Poștă în Olanda și am învățat că ăi mai ai dracu’ comuniști sunt tot capitaliștii

01 Aug 2023
Am lucrat la Poștă în Olanda și am învățat că ăi mai ai dracu’ comuniști sunt tot capitaliștii

“Hei! Uită-te la mine! ESTE ORA 7 SI TREI MINUTE IN DĂ MORNING”!

Am întârziat trei minute și asta ma futizează deja la creieri. 

“Stai, fă, ca sunt doar trei minute!!! De unde vin eu, trei minute nu înseamnă nimic”!  (Nu-i zic așa, îți dai seama! Doar în gând!)

O cheamă nu-mai-știu cum, dar începe cu A. Se îmbracă mereu la fel , are mersu’ crăcănatu’ și, da, am boală pe ea. Nu pot s-o sufăr. Zâmbește ipocrit, de sub o claie de păr vopsit într-un roșu frumos, electrizant, de la țară. Zici c-a făcut-o țața Floarea la păr! 

Am uitat să-ți spun: am venit în Olanda, într-un oraș mic și m-am angajat la poștă la ei. Se numește Post NL (de la Nederland). Aici, dezvolt o activitate repetitivă și grea: descarc pachete dintr-un cărucior pe o bandă transportoare. Foarte dificil!

În perioada asta, e foarte multă activitate, pentru că e înaintea sărbătorii Sf. Nicolae și înaintea Crăciunului, când toată lumea își trimite pachete. Înțeleg ce presiune trebuie să fie pe elfii ăia ai lui Moș Crăciun, dacă noi, într-un oraș atât de mic (un fost sătuc bombardat de nemți de nu mai rămăsese nimic din el) suntem atât de ocupați!

Te întrebi, probabil, ce caut în Olanda să lucrez la Post NL. O să-ți răspund: ca mulți alții, am crezut că ideea de a pleca din țară și de a o lua de la capăt în altă țară nu e chiar o idee rea. Acum, după nici o jumătate de an, când m-am întors înapoi, am ajuns la o inefabilă concluzie: însăși ideea, ideea, în sine, de a pleca să lucrezi într-o altă țară, este falimentară, neproductivă și ultra-deprimantă.

Așa că, dacă te bate gândul să te cari, eu îți zic prietenește să stai dreq-n banca ta și bagă-ți mințile în cap!

“Romania? Gud cantri!” Gud pă dreaq!

Lucrez într-o hală mare, în mijlocul căreia se află o bandă transportoare. Eu sunt singura româncă printre mulți ucraineni fugiți din calea războiului și africani fugiți din calea sărăciei. Ucrainenii s-au împrietenit, pare că sunt o gașcă unită. Ca de obicei oriunde mă duc, mi se pare că nu mă integrez. E un sentiment cu care m-am obișnuit atât de mult, încât mi s-ar părea și ciudat să fie altfel. Asta nu de specială ce sunt, ci pentru că îmi ia mult până să mă împrietenesc cu tine.

și era blondă și muncea / uite-așa și uite-așa!

Identific o ucraineancă la banda transportoare 2. E frumoasă. Are o piele foarte fină și foarte albă. E blondă și perfectă. Din mișcările ei se vede clar că nu e obișnuită cu munca fizică. Urăște fiecare pachet pe care-l transportă cu greu din căruciorul plin cu pachete până la banda transportoare. Nu zâmbește. Nici n-ar avea de ce. Nu e tâmpită. Cine pana mea mai descarcă pachete grele la nici 7.30 in dă morning, în afară de un om lovit de un sistem de c.at?

O urmăresc de când am venit și de când mi-a zis doamna cu A. să stau în spatele lor, al celor care descarcă, și să fiu atentă să le duc un căruț nou când cel pe care-l descarcă se va fi terminat. 

Mă simt ridicol că sunt în această poziție. În fața mea, alți ucraineni, bărbați și femei, descarcă pachete voluminoase într-o veselie nedemnă de ora 7.30 dimineața. Vor face asta timp de opt ore, cu o pauză de 15 minute pentru sandviș și pipi, atunci când va decide doamna A. că e cazul să mănânce sandviș și să facă pipi 

Ucraineanca de care-mi place mie și-a terminat căruțul, așa că-i duc altul. O salut în engleză și-mi răspunde “no ingliș”. Bun așa. Cred că e începutul unei frumoase neprietenii.

Un alt cuplu de ucraineni, soț și soție, descarcă intens pachete. Îi dau un cărucior nou soției soțului. Îi zic “bună” pe ingliș și-mi răspunde. Îmi spune că-i pare bine că mă cunoaște și de unde sunt. Romania. “Aaaa, Romania! Gud cantri, gud cantri!” Da, foarte gud, de aia sunt eu aici. Și alte mii de români împrăștiați prin toată Olanda. 

Pe soția soțului o cheamă Alina și așa aflu că Alina e un prenume preferat în Ucraina. Pe soțul Alinei nu am s[ știu niciodată cum îl cheamă. El muncește foarte aplicat, nu se uită-n stânga, nu se uită-n dreapta și nu vorbește ingliș. 

Peste un sfert de oră, doamna cu A. îmi spune că să mă duc eu la o bandă transportoare și așa începe cariera mea de elf la poștă. Este foarte greu ce am de făcut. Adică este greu la propriu. Nu am avut niciodată o muncă fizică, dar nici nu m-am dat în lături de la asta. 

Doar în ‘89, când intrasem la liceu, am apucat doar o dată să ne ducă în fața la Casa Poporului, unde am avut de plivit iarba. Pe urmă, era vorba să ne ducă la cartofi, dar s-a stricat vremea și nu ne-a mai dus.

Pe urmă a căzut Ceaușescu și a dat capitalismu’ peste noi. 

“Munca te-nvață/Munca te-nalță” (vorba cântecului)

Lorenz e colegul doamnei cu A. Este pe aceeași funcție ierarhică. Lorenz e mic și plăpând (atipic pentru un olandez) și foarte politicos. O rupe pe ingliș, ca orice olandez, de altfel, așa că nu mi-e greu să mă înțeleg cu el, deși aș fi preferat să mă înțeleg cu ucrainenii mai mult. 

Și el zâmbește, dar faptul că are o față mai umană îl face să pară prietenos. Știu sigur, însă, că nu este așa. Este doar un captatio benevolentiae și atâta tot. Au nevoie de oameni, așa că nu-și permit să-i piardă și p-ăștia pe care-i au. Nimeni de la ei nu se înghesuie să descarce pachete la poștă cu noaptea-n cap, să fim serioși.

Nu este nici ora 9, iar pe display-urile de pe pereți aflăm c-am descărcat deja 3.400 de pachete. Nu e rău deloc, dar cărucioarele cu alte cadouri stau în spatele nostru ca bolovanul în fața lui Sisif.

Așa este și așa va fi în fiecare zi de acum încolo. O armată de Sisifi ascunși încercând să-și lipească la loc demnitatea ciopârțită de război și de sărăcie, mințindu-se că sunt bine și făcând glume deocheate.

Glume ca ale lui Sașa, de exemplu, un ucrainean zdravăn, care, de câteva săptămâni, asistă la crearea unei idile între o fată și un băiat, ambii din Somalia. Cu fata, Ayleen, m-am împrietenit repede, pentru că vorbește engleză și e o natură deschisă, comunicativă.

E în Olanda de trei luni și abia ăsta e primul ei job adevărat. “Din ce ai trăit până acum?”, o întreb, mai degrabă curioasă decât descumpănită. “Am lucrat într-un restaurant, dar nu m-am descurcat, pentru că nu știam limba”. “De ce lucrează aici?”. Pentru că vrea să se ducă la facultate. Nu poate să descarce un pachet voluminos.

De unde, de ne-unde, apare hăndrălăul, care stă cu ochii pe ea ca pe butelie. Îi zâmbește complice, iar Sașa se bagă și el în seamă cu gestul ăla obscen și universal, care vrea să arate că doi sunt pe felie.

Nu mi se întâmplă mie des să mă simt integrată, dar o glumă universală, de autobază, îmi dă acest sentiment reconfortant, că aparțin.

După câteva săptămâni, munca mi se dezvoltă. În sensul că mi se complică. O altă sarcină “foarte dificilă” este să scanez produsele cu un scanner și să văd în ce cărucior trebuie să le duc. Foarte complicat, de altfel. Nu m-am simțit atât de muncită în viața mea. Faptul că am un scanner la mine mă face să mă simt importantă. Parcă aș face parte dintr-o elită tehnologică. Reușesc să vorbesc, într-un fel ciudat, cu o ucraineancă pe care o cheamă Ludmila. E din Odessa și lucrează aici cu fiul ei. Mi-l arată. E un puști la locul lui, foarte tăcut.

Pentru că am o kitschoasă apetență pentru dramă, o întreb de bărbată-su, așteptându-mă să aud o poveste tragică despre război și sânge, o familie distrusă de un descrierat. O fi rămas acasă, o fi rămas să lupte pentru libertate, cu pieptul gol, poate chiar a murit și a devenit erou, ca atâția alții. Și toate astea, pe un fond de violoncel trist și filmat cu încetinitorul.

“Bărbată-miu e-n schimbul doi. In di aftărnun, iu nou?”

Sper că nu mi se vede dezamăgirea pe față. “Ați plecat toți, vasăzică”. “Evribadi, evribadi. Mai mama, mai papa, evribadi. Putin creizi, Putin creizi man”. Face așa, cu mâna la cap, ca și cum ar răsuci un bec, știi tu la ce mă refer, la gestul ăla universal care zice că nu ai toate țiglele pe casă.  

Ce a fost mai întâi? Ambiția profesională sau fericirea personală?

Nici lui Lorenz, nici doamnei cu A. nu le place când ne văd că vorbim. Nu le place nici când ne văd că ne așezăm puțin pe undeva. Pentru că facem, literalmente, kilometri întregi, în câteva ore, în hala aia mare. După trei ore, nu-ți mai simți picioarele, te dor tălpile, ai ucide pentru cinci minute pe scaun. Nu le place că ne împrietenim.

Doamna cu A. mă urmărește asiduu, cu ochișorii ăia mici, ai ei. S-ar fi integrat foarte bine printre bolșevicii lui Stalin, ba cred c-ar fi făcut o figură bună și prin lagărele lui Hitler. Un baston d-ăla îi mai trebuia. Și o uniformă și era d-acolo. Ana Pauker de Olanda intervine între mine și colega mea din Liban, care muncește aici de 15 ani. Nu-i place că vorbim atâta, așa că se bagă între noi așa, de-a dreacu’, ca să ne zică să ne mișcăm mai repede, că altceva n-are ce să ne zică. Pe colega din Liban nu știu cum o cheamă. Mi-a zis că e măritată cu un “Dutch man” și că e “veri hepi”, cu doi copii, un băiat și o fată, adulți, la casa lor.

Îi spun din capul locului c-o admir pentru că a rezistat atât de mult într-un loc în care literalmente îți vine să te împuști în cap în fiecare clipă.

Mi-a zis că nu a avut ambiție profesională și că, pentru ea, să fie fericită acasă, în familie, e mai important decât orice job, că un job e un job și nimic mai mult.

Aceeași lipsă de perspectivă o văd și la colega mea olandeză, Christen. Christen e aici de 40 de ani. Vorbește engleza impecabil și e foarte empatică. Odată se uită-n ochii tăi și știe ce ai în cap. Am vorbit mult despre Olanda și despre România, pe care mi-a zis c-a vizitat-o pe vremea lui Ceaușescu, când erau ei tineri. A fost la Olimp, pe litoralul românesc al Mării Negre.

“Cum mai e la Olimp? Tot așa cum știu eu?” Îi zic că sigur nu, dar că marea n-a plecat de acolo. Niște dezvoltatori au luat teren și acuma trebuie să plătești dacă vrei să te conectezi cu planeta de sub nisip.

Christen are un defect de vedere care a împiedicat-o să aibă joburi, poate mai bune ca cel de la poștă. Christen spune că la poștă sunt angajați orice fel de oameni, mai ales cei cu handicap ușor. Și așa este. Aproape fiecare dintre olandezii care lucrează aici au un mic handicap, fizic sau chiar un retard ușor.

Cum e acest băiat, de exemplu, Sam, despre care spune că nu și-ar fi găsit un job nicăieri în altă parte din cauza retardului său. Nu este, însă, atât de rău încât să nu poată să lucreze. Nici nu ți-ai da seama de asta dacă n-ar repeta întruna ceea ce spune. Adică dacă spune că se numește Sam și are un retard ușor, spune că se numește Sam și că are un retard ușor de cinci-șase ori. Se numește Sam și are un retard ușor.

Sam mă întreabă de unde sunt. “Ooooo, Romania!!!!! Veri nais, veri nais”. Nu înțeleg de ce sunt toți așa de încântați când aud de Romania. De altfel, nimeni, aici, nu știe cum mă cheamă, toți mă strigă “Romania”, în afară de doamna A., care-mi zice pe nume.

Mai e și colegul din Eritreea. Sclipitor de inteligent, care spune că ăsta nu e un job să-l faci mai mult de șase luni. Cât oi fi de tânăr și de sănătos cu coloana, tot te doboară și nu ai cum să nu-i dai dreptate.

Și nu e nici măcar această luptă continuă cu pachete, unele extrem de grele, este repetitivitatea asta plictisitoare, care-ți vine să-ți dai cu tesla aia universală în partea aia universală.

Acum două luni, o știre despre niște roboți programați să descarce pachete la o poștă într-o altă țară făcuse înconjurul planetei, pentru că, după două ore de activitate repetitivă, s-au autodistrus. Pe principiul “mai dă-le-n plm de pachete”!

Cu alte cuvinte, cui îi este teamă că jobul lui va fi luat de un robot, să se gândească la faptul că, undeva, în lumea asta, niște roboți s-au autodistrus după ce au făcut aceeași muncă timp de două ore. Nu un an, nu patruzeci, două ore, așa că să stea liniștiți: nici măcar niște roboți nu vor să facă o muncă dintr-asta.

În fiecare zi e la fel. E același timp care trece la fel de greu. Aceeași coloană vertebrală care te doare, că nu mai ești tânăr, care-ți spune să te duci înapoi, la tine-n țară, că nu-ți ridică nimeni statuie, nici în Olanda, nici în România. Că e cazul să înțelegi că nicăieri pe lumea asta nu e mai bine ca la tine-n țară, așa, condusă de infecții ăia, cum sunt ei.

Că echilibrul tău interior și fericirea copilului când te vede face ca depresia din conturile goale să dispară.

Nu am vrut să termin în tonul ăsta, dar, dacă te gândești să pleci să muncești în străinătate, gândește-te de zece ori, apoi ia o teslă universală și lovește-te cu ea atât de universal, încât să-ți treacă tot cheful.

Apoi, deschide-ți un vin și cheers!  


Luiza Moldovan

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră