Graţie analizelor făcute recent de nişte oameni de ştiinţă francezi, a fost posibil să se stabilească data primei operaţii de trepanaţie făcută unui animal.
Vreme de câteva sute de ani, oamenii au practicat trepanaţia, procedura care implică realizarea unui orificiu în craniul unei fiinţe vii prin foraj, tăiere sau răzuirea treptată a osului cranian. Deşi nu se cunoaşte cu exactitate motivul pentru care această tehnică era aplicată, istoricii presupun că, la baza ei, s-ar afla fie scopuri medicale, fie ritualice.
Oamenii de ştiinţă francezi au descoperit în localitatea Champ-Durand din Vendee, un craniu trepanat datând din Neolitic, scrie nature.com.
La mijlocul anilor 70, cercetătorii au descoperit un craniu de vacă vechi de 5.000 de ani. În osul frontal există o gaură de dimensiunea unei cutii de chibrituri. Până de curând s-a crezut că a fost făcută de o împunsătură de corn de la un alt animal. Dar, după cum au observat cercetătorii, nu există urme de alte fisuri sau alt gen pe craniu. Faptul că gaura a fost făcută cu precizie i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să aprofundeze cercetarea.
Trauma osului ar fi putut fi provocată de infecţii sau de tumori, dar în jurul rănii nu apare nicio urmă de inflamaţie.
După ce au confruntat elementele descoperite, oamenii de ştiinţă au stabilit că această gaură rezulta dintr-o trepanaţie efectuată acum circa 5.000 de ani. Potrivit acestora, operaţia ar fi putut fi realizată din trei motive: vindecarea animalului, în cursul unui ritual sau pentru a antrena un viitor chirurg. Ultima versiune pare cea mai probabilă, scrie sursa citată.
Dacă operaţia a fost făcută pentru a salva animalul, atunci descoperirea de la Champ-Durant ar aduce o nouă dovadă despre practicile chirurgicale veterinare. Evidenţa operaţiei pe craniu poate sugera că oamenii din Neolitic practicau pe animalele domestice, pentru a-şi perfecţiona tehnica, înainte de a o aplica la oameni.
Primele dovezi ale practicării trepanaţiei datează Mezolitic, chiar şi unele din Neolitic, şi au fost descoperite în diferite zone din Grecia, America de Nord şi de Sud, Africa, Polinezia şi Orientul Îndepărtat. Tehnica a fost abandonată până la sfârşitul Evului Mediu, însă în unele zone din Africa şi Polinezia ea a continuat să fie folosită până în primii ani ai secolului XX.
