Dubla evadare din România via RDG a celor 13 membri ai familiei Schmitz

21 Sep 2018 | scris de Istvan Deak
Dubla evadare din România via RDG a celor 13 membri ai familiei Schmitz Galerie foto (4)

De-a lungul celor doi ani în care ne-am ocupat de campania ”Frontieriștii” am întâlnit multe metode de a părăsi ilegal România comunistă, însă aventura familiei Schmitz pare de o complexitate ieșită din comun, mai ales că se întinde pe aproape două decenii.

Karl Dieter Schmitz s-a născut în 1955 în satul Fântânele, aflat la doar 5 kilometri de Arad. “Noi suntem șvabi din Banat. Bunicii mei din partea mamei aveau o fermă, terenuri agricole și creșteau animale. Trăiam ca o mare familie într-o singură curte. În grajd aveam găini, gâște și rațe. Părinții mei au fost profesori”, își amintește Schmitz în cartea „Dorința noastră pentru libertate“, apărută în 2015, la Halle.

Lucrurile s-au schimbat radical din momentul în care comuniștii au preluat puterea și în România. 

Oamenii partidului au început hărțuirea minorității germane, le refuzau drepturile și le îngrădeau posibilitățile profesionale. “A fost o suprimare a minorităților ca în orice altă dictatură. De aceea, părinții mei au decis că trebuie să plecăm din țară”.

Visul

Visul lor era să ajungă în Germania de Vest (RFG), însă lipsa informațiilor i-a făcut să creadă că pot ajunge acolo și via Republicii Democrate Germane (RDG). 

La finalul anului 1961, toată familia s-a îmbarcat la bordul unui avion cu destinația Schonefeld (Berlinul de Est). Doar că în momentul aterizării, au aflat că nu mai pot ajunge în Berlinul de Vest fiindcă se ridicase deja Zidul Berlinului. 

„Am scăpat de România și ne-am trezit în RDG. Aveam o singură variantă: să rămânem. Am avut o viață mai bună decât în Banat. Am fost primiți bine“, mărturisește el. 

S-au stabilit în Hettstedt, o localitate aflată în apropiere de Halle. Părinții au fost angajați ca profesori, în timp ce doi dintre bunici au primit un loc de muncă în fabrică. 

Bunicul din partea mamei a fost angajat la oficiul pentru colectarea impozitelor, în timp ce cealaltă bunică și-a deschis un magazin de țigări și băuturi. În doar câțiva ani au dobândit și cetățenia RDG.

Karl Dieter a studiat inginerie economică în agricultură la Leipzig. S-a integrat foarte bine în societate. 

S-a căsătorit și a dobândit o mașină și un apartament de 165 de metri pătrați. Nu le lipsea nimic, în afara posibilității de a lua decizii pe cont propriu. 

Undeva, în suflet, rămăsese speranţa

Chiar și la aproape 20 de ani de la plecarea din România și rămânerea ilegală în RDG, familia discuta des despre marele vis: fuga în RFG.

Traversarea râului Spree din Berlinul de Est în Vest, dar și Marea Baltică și bandele de cărăuși păreau soluții mult prea periculoase, care trebuiau evitate cu orice preț. “Cu cei 5 copii eram în total 13 persoane. Trebuia să născocim un plan eficient. Ne-a venit o idee și a fost nevoie de doi ani, ca să o punem în practică”, explică acesta.

Bunicii lui Karl-Dieter au reprezentat cheia succesului. După pensionare, li s-a permis să viziteze RFG, în calitate de turiști. 

Relațiile tensionate dintre Bonn și Berlinul de Est au făcut ca RFG să nu recunoască cetățenia RDG. “Teoretic eram și cetățeni ai RFG, astfel că ambasadele puteau să ne elibereze pașapoarte vest-germane, ceea ce am și făcut la Praga. Pe cale diplomatică, acestea au ajuns acasă la noi. Bunica a solicitat vize turistice de intrare în Ungaria și România pentru pașapoartele vest-germane. În același timp, noi am solicitat vize de intrare pe pașapoartele est-germane pentru Ungaria și România.”

La începutul lui august 1980 au pornit cu trenul din Lepzig spre Budapesta. Cu ajutorul unor “specialiști” s-au falsificat stampilele de intrare și ieșire din Ungaria.

Între timp, bunica lui a rezervat și plătit o excursie pentru întreaga familie în România cu un grup Neckar, care venea din RFG și urma să se întoarcă tot în RFG. La granița ungaro-română familia a ieșit cu pașapoartele est-germane și a intrat în România cu cele vest-germane.

Întreaga familie s-a alăturat în Brașov turiștilor vest-germani din grupul Neckar. “Le-am povestit că, deși aveam drumul plătit din RFG până la Brașov, am decis să petrecem timpul cu niște prieteni, însă acum ne întoarcem conform rezervării. Am plecat la aeroportul din București și am zburat cu avionul fără probleme la Dusseldorf”.

O viaţă nouă

Au început o viață nouă în RFG, însă nu le-a fost ușor. Părinții au găsit locuri de muncă doar în domeniul asigurărilor. 

Apoi, mama sa a fost numită bibliotecară și au trecut câțiva ani până li s-a permis să reia activitatea de profesori. 

Karl- Dieter a lucrat periodic pe un șantier, apoi într-un service auto, iar în final chiar spălător de vase într-un restaurant. După câțiva ani, s-a mutat în localitatea Idstein, din landul Hessa, unde și-a deschis o cârciumă. 

Deşi a primit oferte să lucreze pentru statul german în agricultură, el a ales să studieze informatica și să se angajeze la bănci importante din Germania. În 2005 a decis să demisioneze și să încerce o “nouă” evadare.

Și-a cumpărat o casă pe malul lacului Balaton și s-a mutat în Ungaria, unde a devenit producător de palincă și lichior, marca Schmitz fiind deja comercializată la mai multe hoteluri de lux din Ungaria, Austria și chiar Franța. “Am fost mereu la locul potrivit în momentul potrivit”, consideră Karl Dieter Schmitz.

Perspectiva cercetătorului

Cercetătorul german Georg Herbstritt, angajat al Institutului pentru Studierea Arhivelor Ministerului pentru Securitate de Stat din Berlin, BStU, s-a ocupat intensiv de relația dintre STASI și Securitate și a documentat și trecerile ilegale ale est-germanilor la frontiera de vest a României.

El consideră că RDG nu a reprezentat cu adevărat o destinație finală pentru frontieriști români, indiferent de etnie. 

“Se disting trei perioade. În anii 50, RDG susținea la fel ca RFG că este țara tuturor germanilor. Astfel, între noiembrie 1950 și decembrie 1951, misiunea diplomatică RDG de la București a organizat plecarea a 1500 de etnici germani din România. O treime a rămas în RDG, ceilalți au ajuns în final în RFG”, ne-a declarat Herbstritt.

După doar puțin timp, politica RDG s-a schimbat.  În cadrul unui program de reînregire a familiei, li se permitea emigrarea în RDG doar acelor cetățeni români, indiferent de etnie, ale căror rude trăiau deja în această țară.

“În anii 70-80 au existat cazuri de cetățeni români care au încercat să treacă fraudulos granița germano-germană pentru a ajunge în RFG. Nu era niciun etnic german printre ei, fiindcă aceștia așteptau să fie răscumpărați de RFG. Conform statisticii STASI am găsit în perioada 1971-1988 un număr de 54 de cetățeni români, care au fost arestați pentru tentative de trecere frauduloasă în RFG. Unii se ascundeau în trenuri de marfă, alții încercau pe jos, erau și câțiva care au apelat la călăuze. Au fost și cazuri în care au încercat cu un pașaport, însă au fost întorși din drum”, ne-a declarat Georg Herbstritt.

Un caz extrem a avut loc la începutul anilor 80, avându-l în rol principal pe un funcționar român al Ambasadei României din RDG. Acesta a fost mituit de o rețea de călăuze din sud-estul RFG și a acordat în Berlinul de Est vize de intrare în Suedia pentru 18 cetățeni români. Cazul a fost instrumentat ulterior de STASI.

La mijlocul anilor 80, criza alimentară a cuprins toată România, iar disperarea a atins aproape toate păturile sociale. 

“În 1985 mai mulți etnici germani din România au cerut emigrarea în RDG invocând identitatea etnică. Nu este exclus ca acești oameni să fi crezut cu adevărat că până și RDG era o soluție mai bună decât viața în România. Doar că oficialii est-germani le-au respins solicitările fiind convinși că mai devreme sau mai târziu vor cere emigrarea în RFG, unde toți aveau deja rude”, spune Herbstritt.

Cât privește metoda falsificării pașaportului, Herbstritt atrage atenția că reușita familiei Schmitz este o excepție, fiindcă autoritățile române știau despre toate aceste metode. 

“Cazul familiei Schmitz este unul foarte neobișnuit. Sistemul de vize, stampile și controale era foarte complicat și diferit de la stat la stat. Un grup numeros, precum această familie, nu trecea niciodată neobservat. Erau multe puncte în care situația se putea schimba radical. Culoarea vizei de intrare și a celei de ieșire erau modificare periodic. Dacă nu corespundea culoarea din pașaportul fals, nu mai exista scăpare. Într-adevăr, călăuzele aveau o rețea de colaboratori care îi informau constant despre culorile ștampilelor și schimbarea acestora, tocmai pentru a evita orice risc. Chiar și familia Schmitz recunoaște că la Budapesta câțiva specialiști le-au falsificat stampilele de intrare și ieșire”, a spus cercetătorul german.

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Frontieriștii

Ultima oră