De la revoltele „vestelor galbene” și până la crizele politice care au zguduit instituțiile de la Paris, ultimul deceniu a lăsat urme adânci în societatea franceză. Într-o analiză incisivă publicată în Le Figaro, jurnalistul Jean-Pierre Robin descrie perioada 2017–2027 drept un „deceniu pierdut”, marcat de promisiuni reformiste nerealizate, tensiuni sociale permanente și o economie sufocată de datorii record. În loc de revoluția efervescentă promisă la începutul primului mandat, Franța pare să iasă din această perioadă profund divizată, obosită de confruntări și marcată de un continuu sentiment de criză.
De la „vestele galbene” până la revoltele liceenilor, Franța a cunoscut timp de zece ani o succesiune neîntreruptă de crize niciodată cu adevărat rezolvate și toate fatale pentru economie.
S-a întâmplat la Bobigny, o suburbie din zona metropolitană a Parisului (Grand Paris), în incinta Campusului Meseriilor. În acea zi de joi, 16 noiembrie 2016, Emmanuel Macron a ales centrul de ucenicie din Bobigny, reședința departamentului Seine-Saint-Denis, pentru a li se adresa francezilor: „Sunt candidat la președinția Republicii.” La acel moment, sondajele îl creditau cu 14% din voturi în primul tur al alegerilor prezidențiale din 23 aprilie 2017. Tânărul de treizeci și ceva de ani, care demisionase din funcția de ministru al Economiei cu trei luni mai devreme pentru a-și pregăti candidatura, exagera teatral: „Vreau să fac Franța să intre în secolul al XXI-lea, vreau ca țara mea să ridice fruntea și, pentru asta, să regăsească firul istoriei noastre milenare.”
Zece ani mai târziu, țara este la pământ cum nu a mai fost din august 1944 și de la căderea regimului de la Vichy. La fel și locatarul de la Élysée, devenit cel mai nepopular dintre toți președinții celei de-a V-a Republici. Abia 13% dintre francezi mai au astăzi încredere în el, iar atmosfera de detestare la adresa persoanei sale poate fi tăiată cu cuțitul. Cercul s-a închis. Un deceniu irosit, în care declinul economic și furia socială își răspund reciproc. Pe media decenală 2017-2027, Franța a înregistrat cea mai slabă creștere a produsului intern brut — abia 1% pe an — de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace. Datoria publică (exprimată ca procent din PIB) este la cel mai ridicat nivel din 1946. În zece ani, producția anuală de bogăție a țării va fi crescut cu 800 de miliarde de euro, în timp ce îndatorarea a explodat cu aproape 1.500 de miliarde. Unde este greșeala?
Francezii ies extenuați din această pasă proastă, în ambele sensuri ale termenului: vlăguiți de eșuarea navei și batjocoriți de căpitan. Șeful statului nu a încetat să-i privească cu condescendență pe acești „gali refractari la schimbare”, nedemni de „națiunea start-up” pe care își imaginează că o conduce. Cei aflați în frunte („les premiers de cordée”) urmau să-i tragă după ei și pe ceilalți: „Pentru ca o societate să meargă mai bine, este nevoie de oameni care reușesc”, proclama el imediat după ce a fost ales. Miza pe o „transformare” — cuvântul său fetiş — a mentalităților, a francezilor înșiși.
Emmanuel Macron le promisese o „revoluție”, subînțeleasă ca fiind veselă și revigorantă (cuvânt care dă și titlul cărții sale programatice, apărută la 24 noiembrie 2016). În schimb, ei au trăit într-o stare de criză permanentă și mereu reîncepută. O succesiune neîntreruptă de șocuri polimorfe. În primăvara lui 2018, greva intermitentă a căilor ferate (SNCF), două zile din cinci, blochează trenurile pe tot parcursul celui de-al doilea trimestru. În toamna lui 2018, „vestele galbene” ocupă sensurile giratorii și răspândesc violența în centrele orașelor în fiecare sâmbătă din primul semestru al anului 2019. A doua jumătate a anului va fi dominată de manifestații și greve împotriva proiectului de pensii pe bază de puncte, care avea să fie rapid îngropat.
Pandemia de Covid schimbă datele problemei. „Suntem în război”, repetă obsesiv șeful statului, în seara de 16 martie 2020, la televizor. Se va face totul, „indiferent de costuri” („quoi qu'il en coûte”), se angajează el, pentru a proteja populația de epidemie. Va urma un an de carantine și de „absurdistan” birocratic, celebrele „declarații derogatorii de deplasare”, care vor stârni râsul întregii Europe și al presei germane în mod special. Confruntat apoi cu un val mondial de inflație post-Covid, în toamna lui 2021, guvernul Castex crede că a găsit soluția prin „plafoanele tarifare” la energie. Războiul din Ucraina, din februarie 2022, agravează desigur situația, dar îi permite președintelui Republicii să fie reales în aprilie fără să fi dus o campanie propriu-zisă. Nepăcăliți însă, francezii vor refuza totuși să-i acorde o majoritate de deputați în Adunarea Națională.
Cumpărarea păcii sociale
Al doilea mandat de cinci ani începe având ca unic obiectiv o himerică „revenire la ocuparea deplină a forței de muncă”. Rata șomajului redusă la 5% la sfârșitul lui 2027? Aceasta atinge deja 8,2% din populația activă! Ridicat la rangul de „mama tuturor reformelor”, proiectul de creștere a vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani provoacă aproximativ cincisprezece manifestații ale salariaților în primul semestru al anului 2023, de câte un milion de oameni fiecare. Într-o clipă, acestea lasă locul revoltelor urbane care incendiază suburbiile și orașele mijlocii, în urma morții lui Nahel Merzouk, pe 27 iunie, la Nanterre.
„Ceea ce se întâmplă în cele din urmă nu este inevitabilul, ci imprevizibilul”, spunea economistul John Maynard Keynes. Acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când liderii se apucă să joace zaruri, așa cum a fost decizia — fulgerătoare pentru însuși autorul ei — de a dizolva Adunarea Națională pe 9 iunie 2024. Rezultatul a fost o criză politică monstruoasă și o instabilitate ministerială demnă de a IV-a Republică. Șapte prim-miniștri în nouă ani, și chiar mai mulți în ministerele-cheie ale Afacerilor Sociale și Sănătății, Educației Naționale sau Locuințelor, toate lăsate în paragină timp de zece ani. În exercitarea solitară a puterii și în verticalitatea sa, „Jupiter” nu le-a oferit niciodată vizibilitate colaboratorilor săi disprețuiți.
În plan economic, cele două dosare emblematice ale macronismului — eliberarea creșterii economice printr-o politică a ofertei și echilibrarea finanțelor publice — s-au făcut țăndări din lipsă de discernământ. „Franța a dus o politică fiscală a ofertei, nu o politică globală a ofertei. Celelalte obstacole în calea creșterii nu au fost înlăturate (sistem de educație și formare profesională mediocru, vârstă timpurie de pensionare, exces de reglementări, organizare defectuoasă a statului, finanțarea protecției sociale)”, acuză economistul Patrick Artus.
În ceea ce privește reducerile de impozite, deliberat demagogice, precum eliminarea taxei pe locuință, acestea au servit la cumpărarea păcii sociale. Ne amintim de cele 17 miliarde de euro sub formă de ajutoare aruncate în panică „vestelor galbene” în iarna 2018-2019. De acolo, „Un tânăr atât de perfect” (așa cum îl descria colega noastră Anne Fulda în cartea ei portret) a început să-și piardă busola. Și atunci s-a început invocarea Eclesiastului: „Vai de tine, țară al cărei rege este un copil și ai cărei prinți mănâncă dis-de-dimineață!” O aluzie premonitorie la procesul elitelor noastre?
