„Suveranitatea” este cuvântul la modă în cercurile de la Bruxelles și în capitalele statelor membre. Sună serios, arată impresionant pe un pupitru și se potrivește bine în limbajul oficial. Cu toate acestea, în momentul în care părăsim scena și examinăm mecanismul economiei Uniunii Europene, apare o realitate mai dură: în prea multe sectoare strategice, Europa consumă ceea ce alții controlează, conform European Conservative
Uneori, guvernele UE vând bijuteriile coroanei familiei către SUA, așa cum a făcut recent Franța cu LMB Aerospace.
Nu este vorba despre o piesă moralizatoare despre aliați și adversari. Este o problemă de afaceri cu consecințe geopolitice. Controlul unui punct de strangulare, al unui input esențial, al unei platforme dominante, al unui sistem de plăți sau al unui instrument de proiectare creează pârghii și rente durabile. Acesta determină cine stabilește condițiile, cine se bucură de puterea de stabilire a prețurilor și cine poate exercita presiuni atunci când politica se răcește. Cele mai importante dependențe ale Europei de astăzi sunt concentrate în trei poli externi: Statele Unite, China și Rusia, Wall Street-ul fiind întotdeauna aproape de centrul de greutate.
Să începem cu energia, deoarece energia este marfa suverană originală. În al treilea trimestru al anului 2025, Eurostat înregistrează un furnizor american de 59,9% din importurile de gaz natural lichefiat ale Uniunii, în timp ce cota Rusiei s-a situat la 12,7%. În ianuarie 2026, rapoartele bazate pe date de monitorizare a pieței au indicat din nou că cota americană era de 60% din GNL-ul Europei. Europa a redus o vulnerabilitate, dar nu a scăpat de riscul structural al concentrării. Un furnizor dominant – oricine ar fi acesta – dă tonul în negocierile de preț și definește marja de confort într-o criză.
Apărarea relevă aceeași dependență într-o lumină mai clară. Europa se reînarmează, dar modelele de achiziții publice indică în continuare o orientare către exterior. SIPRI raportează că furnizorii americani au reprezentat 64 % din importurile de arme ale statelor europene membre NATO în perioada 2020-2024. Nu este vorba doar de achiziționarea de echipamente. Este vorba de lanțurile de întreținere, piesele de schimb, actualizările de software, stocurile de muniție, standardele și cerințele de interoperabilitate care determină dependența pe termen lung.
Dependența care se ascunde la vedere este infrastructura digitală. În ceea ce privește cloud computing, un studiu sintetizat de Parlamentul European arată că Amazon Web Services, Microsoft Azure și Google Cloud dețin aproximativ 70 % din piața infrastructurii cloud a Uniunii, în timp ce cota combinată a furnizorilor europeni a scăzut la aproximativ 13 % până în 2022. Cloudul nu este „IT”. Este stratul operațional al administrației publice și al industriei moderne. Atunci când acest strat operațional este extern, suveranitatea devine o strategie de conformitate, mai degrabă decât o capacitate.
Plățile sunt veriga mai puțin vizibilă a cloudului, dar nu mai puțin strategică. Banca Centrală Europeană raportează că, în 2022, sistemele internaționale de carduri au reprezentat aproximativ 61 % din plățile cu cardul din zona euro. Această cotă nu este doar o statistică de piață, ci reprezintă dependența de rețelele non-europene pentru comerțul zilnic. Prin urmare, este semnificativ din punct de vedere politic faptul că Valdis Dombrovskis a pledat pentru un euro digital pentru a reduce dependența de giganții americani din domeniul plăților, precum Visa și Mastercard. Atunci când consumul zilnic trece prin barierele externe, limbajul suveranității ar trebui, cel puțin, să devină o discuție financiară serioasă.
Semiconductorii sunt adesea discutați ca o provocare pentru capacitatea de producție, dar unul dintre principalele puncte de blocaj se află în amonte, în etapa de proiectare. O analiză a Comisiei Europene privind ecosistemul semiconductorilor arată că multe companii europene rămân dependente de liderii în domeniul instrumentelor de automatizare a proiectării electronice, Cadence Design Systems și Synopsys. Acest lucru este important, deoarece proiectarea avansată depinde de software specializat, biblioteci și licențe. Puteți subvenționa producția, dar dacă stratul de proiectare este vulnerabil la constrângeri externe, reziliența este încă închiriată, nu deținută.
În cele din urmă, tranziția verde a Europei și nevoile sale de securitate se ciocnesc cu realitatea dură a materialelor și a scării industriale. Consiliul Uniunii Europene afirmă că furnizorii chinezi asigură aproape toată aprovizionarea Uniunii cu elemente rare grele. Statisticile UE arată că furnizorii chinezi au reprezentat, de asemenea, 98 % din importurile extra-UE de panouri solare în 2024. Documentele orientative ale UE menționează că, în 2024, Uniunea a importat baterii în valoare de aproximativ 28 de miliarde de euro, din care 22 de miliarde de euro proveneau numai de la furnizori chinezi. Nu este vorba de o iritare temporară a lanțului de aprovizionare, ci de o dependență structurală la nivelul inputurilor, al procesării și al capacității de producție.
Dacă ar fi vorba doar de o enumerare a dependențelor externe, situația ar fi deja gravă. Ceea ce o transformă într-o acuzație editorială este faptul că Europa creează dependență și prin propriile sale alegeri, vânzând controlul asupra capacităților sensibile și prezentând apoi garanții juridice ca substitut pentru proprietate.
Să luăm în considerare cel mai recent caz francez al LMB Aerospace. Presa franceză afirmă că achiziția sa de către grupul american Loar a fost finalizată la sfârșitul lunii decembrie 2025 pentru 367 de milioane de euro. Presa menționează, de asemenea, că societatea produce ventilatoare pentru Rafale și pentru submarine nucleare și că guvernul a autorizat vânzarea, în timp ce Roland Lescure a insistat că producția va continua pe plan intern și că statul ar putea bloca deciziile strategice. Acest lucru duce la întrebarea pe care Europa continuă să o amâne. Cum se poate propune protejarea suveranității industriale și financiare europene împotriva dominației americane dacă guvernele – și Franța în fruntea lor – sunt dispuse să vândă bijuteriile coroanei industriei naționale, inclusiv în domeniul apărării, și apoi să ceară cetățenilor să admire clauzele de protecție? Nu se poate construi autonomia cu comunicate de presă, în timp ce, în practică, se externalizează proprietatea. Nu se poate pretinde că se reduce dependența, în timp ce se consolidează dependența structurală de sistemele care stau la baza securității, tehnologiei și fluxurilor de capital.
Nimic din toate acestea nu necesită ostilitate față de aliați, nici fantezii de autarhie. Este nevoie de disciplină strategică de bază: tratarea blocajelor ca infrastructură strategică și comportarea în consecință. În economia modernă, suveranitatea nu este o stare de spirit. Este capacitatea de a susține funcții critice sub presiune, de a negocia din opționalitate mai degrabă decât din necesitate și de a se asigura că dividendele securității și nevoilor tehnologice ale Europei nu se acumulează sistematic în altă parte.
Concluzia este, așadar, lipsită de farmec, dar decisivă. Dacă Europa nu își recâștigă suveranitatea industrială și financiară în sectoarele care definesc puterea modernă – energie, lanțuri de aprovizionare pentru apărare, cloud, plăți, semiconductori și baza de materiale și producție a tranziției – nimic nu se va schimba. Retorica poate deveni mai rafinată. Dependența va rămâne sistemul de operare.
