De ani de zile, europenii au fost liniștiți cu o explicație simplă ori de câte ori alegerile produceau un rezultat considerat „nedorit”. Vinovatul, ne asigurau politicienii și instituțiile, era întotdeauna aceeași forță externă: interferența Rusiei, conform European Conservative
Dar evenimentele din jurul recentelor alegeri prezidențiale din România sugerează o tendință mult mai îngrijorătoare – nu din partea Kremlinului, ci din interiorul însăși Uniunii Europene.
Potrivit unui raport recent (Amenințarea cenzurii străine, partea a II-a: Campania europeană de zece ani pentru cenzurarea internetului global și modul în care aceasta afectează libertatea de exprimare în Statele Unite), care documentează campania de zece ani a Uniunii Europene pentru controlul discursului politic și al proceselor electorale, influența decisivă în cursa prezidențială din România nu a venit de la Moscova. A venit de la Bruxelles.
La începutul anului 2024, primul tur al alegerilor prezidențiale din România a fost anulat după acuzații răspândite de interferență străină. Conform declarațiilor oficiale europene, aceste acuzații sugerau implicarea Rusiei în manipularea opiniei publice și a rezultatelor electorale.
Cu toate acestea, când observatori independenți și de încredere – MCC Bruxelles – au examinat datele, au constatat o absență flagrantă a dovezilor divulgate public care să lege Rusia de operațiuni concrete de influențare. În aprilie 2025, MCC Bruxelles a depus oficial o plângere la Ombudsmanul European împotriva Comisiei Europene pentru refuzul accesului la documentele complete legate de procedurile DSA privind alegerile din România, după care UE a susținut narațiunea care susținea implicarea Rusiei – având în vedere că nu au prezentat dovezi clare de la TikTok cu privire la o legătură directă între Rusia și influențarea electoratului român. Plângerea susținea că Bruxelles nu a furnizat datele solicitate din dosarul prezentat de TikTok pentru a susține afirmațiile privind interferența străină.
Aceasta nu a fost o cerere retorică. A fost o cerere de dovezi fundamentale care să susțină propria narațiune a Bruxelles-ului privind interferența străină.
În ciuda dependenței puternice a UE de mecanismele de aplicare ale Legii serviciilor digitale și de narațiunea privind protejarea alegerilor, Comisia Europeană nu a prezentat datele TikTok care ar demonstra legătura directă cu Rusia. În schimb, Bruxelles a susținut că anchetele erau în curs, respingând în același timp acuzațiile MCC Bruxelles privind lipsa de transparență. Dar acum s-a dovedit că criticile MCC Bruxelles nu erau simple acuzații.
Refuzul de a divulga sursele ridică întrebări profunde: dacă existau dovezi clare ale amestecului Rusiei, de ce au fost ascunse? Și dacă nu, de ce s-a continuat cu o narațiune care justifica resetarea întregii competiții democratice?
Democrația în așteptarea aprobării Bruxelles-ului
Interferența nu a venit sub forma unor atacuri cibernetice clandestine sau a tancurilor la graniță. A venit îmbrăcată în limbajul democrației: „protejarea integrității electorale”, „lupta împotriva dezinformării” și „apărarea libertății de exprimare”.
Fiecare frază, la prima vedere, sună nobil. Dar, în practică, ceea ce s-a întâmplat în România a fost o acțiune preventivă de reglementare care a modelat comunicarea politică și a limitat legitimitatea electorală fără transparența pe care orice sistem democratic trebuie să o garanteze.
Prin exercitarea de presiuni cu mult înainte de orice hotărâre judecătorească și prin refuzul de a împărtăși datele cheie pe care se bazau afirmațiile sale, UE a demonstrat că înțelegerea sa asupra democrației se referă mai puțin la voința cetățenilor și mai mult la validare.
În acest model, alegerile nu sunt doar o chestiune de alegere a cetățenilor, ci un proces care trebuie aprobat de Bruxelles.
O democrație a permisiunii
Ceea ce s-a întâmplat în România relevă o schimbare fundamentală. Principiul suveranității populare – ideea că cetățenii, și nu instituțiile birocratice, își determină guvernul – este înlăturat în mod discret.
În noua arhitectură a UE, discursul politic online este monitorizat și reglementat de cadre aliniate la Bruxelles, platformele sunt presate să acționeze înainte ca dovezile să fie făcute publice, acuzațiile de interferență sunt tratate ca adevăr până la proba contrarie, iar când entități independente cer să vadă dovezile – așa cum a făcut MCC Bruxelles – răspunsul este tăcerea.
Aceasta nu este transparență. Este legitimitate gestionată.
Când rezultatele electorale depind de conformitatea cu narațiunile aprobate, alegătorii nu mai sunt cetățeni care își exercită drepturile constituționale – sunt doar pioni într-un proces supravegheat. Democrația există, dar numai în limitele stabilite de instituții nealese.
De la România la Ungaria: următorul test
Aici precedentul românesc devine cu adevărat periculos.
Dacă logica aplicată României devine normalitate europeană, atunci ea poate fi aplicată oriunde în UE. Orice stat în care alegătorii aleg în afara gamei de rezultate „validate” ar putea fi supus acelorași mecanisme de control narativ și revizuire electorală – toate justificate sub steagul „apărării democrației”.
În aprilie 2026, Ungaria va organiza alegeri parlamentare. Prim-ministrul Viktor Orbán rămâne cel mai persistent adversar politic al Bruxelles-ului – un lider acuzat în repetate rânduri că subminează „valorile europene”, că se opune politicii UE în materie de migrație și că contestă consensul ideologic privind suveranitatea, cultura și guvernanța. În viziunea Bruxelles-ului, Viktor Orbán este vinovat pentru că refuză să trădeze interesul național al Ungariei și bunăstarea cetățenilor săi.
Dacă România a fost un caz test, Ungaria ar putea fi ținta.
Mecanismele sunt deja în vigoare: aplicarea Legii serviciilor digitale, „linii directoare” specifice alegerilor, presiune coordonată asupra platformelor și un cadru narativ care tratează victoriile populiste sau suveraniste ca amenințări inerente la adresa democrației. Tot ce este necesar este o acuzație – dezinformare, influență străină, risc sistemic.
Dovezile pot veni mai târziu. Sau deloc. Lecția din România este clară: odată ce Bruxelles decide că un rezultat este inacceptabil, democrația devine opțională.
Sufletul Europei este în joc
Uniunea Europeană a fost concepută ca o comunitate de națiuni libere angajate în democrație, statul de drept și pluralism. Dar când integritatea electorală devine echivalentă cu respectarea criteriilor Bruxelles-ului – mai degrabă decât cu încrederea în electorat – ideea fundamentală începe să se destrame.
România ar fi trebuit să fie un exemplu de reziliență democratică. În schimb, a devenit un studiu de caz despre modul în care prerogativele instituționale pot prevala asupra voinței cetățenilor.
Nu este vorba despre teama de amestecul străin – aceasta este o preocupare reală pentru toate democrațiile. Este vorba despre lipsa de transparență, controlul narațiunilor și acceptarea puterii de reglementare fără responsabilitate publică.
Democrația nu poate fi un proces care există doar cu permisiunea birocrațiilor nealese. Și cu siguranță nu poate prospera într-un mediu în care dovezile sunt ascunse și disidența este tratată ca un risc.
Cazul României ne provoacă să ne întrebăm: ce înseamnă democrația în Europa de astăzi?
Dacă democrația înseamnă că voința poporului trebuie mai întâi aprobată de Bruxelles, atunci am trecut deja de la uniunea democratică la un sistem politic controlat.
Și asta este o problemă pentru toate statele membre ale Europei.
