Norman Lewis este unul dintre analiștii europeni care a avertizat în mod clar asupra transformării silențioase a proiectului UE în domeniile libertății de exprimare, controlului discursului public și gestionării politice a democrației. Cercetător, eseist și cercetător invitat la MCC Bruxelles, Lewis a petrecut mai bine de două decenii studiind relația dintre putere, tehnologie, reglementare și legitimitate democratică în Europa. Munca sa s-a concentrat în special asupra modului în care, sub retorica protecției drepturilor și a luptei împotriva dezinformării, se construiesc mecanisme de control care erodează fundamentele pluralismului politic, conform European Conservative
Raportul prezentat recent de Lewis pentru MCC Bruxelles – și discutat public la un eveniment organizat pe 28 ianuarie la Bruxelles – se înscrie perfect în această linie critică de analiză. Concentrându-se pe așa-numitul „scut al democrației” și pe noua arhitectură de reglementare a Uniunii Europene, documentul examinează modul în care Bruxelles a trecut de la gestionarea unui „deficit democratic” binecunoscut la încercarea de a se proteja de disidența politică. Obiectivul nu mai este acela de a consolida participarea cetățenilor, ci de a o limita, de a o reinterpreta sau, atunci când este necesar, de a o delegitima atunci când rezultatele electorale nu se aliniază priorităților Comisiei.
Evenimentul din 28 ianuarie a confirmat că această dezbatere a depășit sfera academică pentru a deveni o problemă politică centrală. Anularea alegerilor, securizarea discursului public și rolul crescând al actorilor nealeși – ONG-uri finanțate de însăși Comisia, „semnalatori de încredere” și platforme tehnologice majore – dezvăluie un model care îngrijorează din ce în ce mai mult analiștii, juriștii și jurnaliștii. În acest context, conversația cu Norman Lewis oferă o diagnosticare directă și necosmetizată a direcției în care se îndreaptă modelul european de guvernanță democratică.
În ultimele luni, conceptul de „scut al democrației” a ocupat un loc central în discursul Comisiei Europene, în special în urma alegerilor controversate și a dezbaterilor privind interferența străină. Din exterior, pare a fi o reacție la evenimentele recente. Cu toate acestea, dumneavoastră susțineți că nu este cazul. Când a început să prindă contur această idee și ce o motivează?
Nu este deloc o măsură reactivă. Ceea ce vedem este rezultatul unui proces îndelungat care datează cel puțin de la începutul anilor 2000. Atunci au început marile dezbateri europene pe tema rasismului, discursului instigator la ură și coeziunii sociale. Inițial, aceste dezbateri aveau o sferă de aplicare relativ restrânsă, dar s-au extins rapid. Odată cu ascensiunea politicii identitare, UE a început să caute narațiuni capabile să dea coerență unui peisaj ideologic din ce în ce mai fragmentat.
În mod crucial, încă de la început, aceste narațiuni au făcut mai mult decât să descrie problemele sociale – ele au oferit justificarea pentru intervenția politică în discursul public. Odată cu trecerea timpului, și mai ales odată cu apariția unor forme mai robuste de contestare politică, aceste instrumente au fost redirecționate în mod clar către controlul spațiului democratic.
Multe dintre aceste politici sunt prezentate ca o apărare a minorităților și a stabilității sociale. Cu toate acestea, dumneavoastră susțineți că scopul real nu este atât protecția, cât reglementarea și limitarea dezbaterii. Unde are loc această schimbare?
Schimbarea are loc atunci când conceptul de „discurs de ură” încetează să mai fie precis și devine complet elastic. Începe cu problemele rasiale, apoi se extinde la religie, apoi la gen, orientare sexuală și așa mai departe. Fiecare extindere adaugă o nouă categorie care trebuie protejată, restrângând în același timp gama de lucruri care pot fi spuse public.
Problema este că acest lucru nu se face pe baza unor criterii juridice clare, ci pe baza unor criterii politice. Nu este vorba de definirea unui comportament specific interzis, ci de crearea unui mediu în care libertatea de exprimare este permanent condiționată. În acest context, libertatea de exprimare se transformă în „libertatea de a nu se exprima” – ideea că anumite opinii trebuie să fie reduse la tăcere pentru a garanta stabilitatea socială. Aceasta reprezintă o schimbare profundă de paradigmă.
Internetul și rețelele sociale par să fi accelerat acest proces. De ce generează ele o astfel de neliniște în cadrul instituțiilor europene?
Pentru că ele rup fundamental cu modelul clasic de comunicare politică. Internetul este, prin natura sa, descentralizat. Nu există un centru clar de control și oricine poate publica, exprima opinii și organiza. Pentru instituții precum cele ale UE, care au fost construite istoric la distanță de presiunea electorală directă, acest lucru reprezintă o amenințare structurală.
Cu rețelele sociale, cetățenii încetează să mai fie receptori pasivi și devin actori politici. Ei nu mai depind de mass-media tradițională sau de intermediarii instituționali. Din perspectiva Bruxelles-ului, acest lucru înseamnă nu numai o pierdere a controlului asupra narațiunii, ci și ceva mai profund: pierderea autorității morale de a defini ce este acceptabil și ce nu este acceptabil în dezbaterea publică.
În ce măsură această teamă de a pierde controlul are legătură cu așa-numitul deficit democratic al UE?
Are o legătură directă. Deficitul democratic nu este doar un concept academic, ci o realitate structurală. Comisia Europeană, de exemplu, nu este aleasă direct de cetățeni și, strict vorbind, nu este responsabilă în fața acestora. Timp de mulți ani, acest lucru a fost compensat de o formă de consens pasiv: oamenii acceptau proiectul european deoarece acesta le oferea stabilitate și prosperitate.
Acest consens s-a destrămat odată cu criza financiară, deteriorarea economică cu care s-au confruntat segmente largi ale societății și apariția unor partide care contestă deschis politicile UE. Din acel moment, instituțiile au început să considere votul mai degrabă o problemă care trebuie gestionată decât o expresie legitimă a suveranității populare.
Identificați un punct de cotitură clar în 2016, odată cu Brexit și alegerea lui Donald Trump. Ce se schimbă în acel moment?
Se schimbă percepția riscului. Până atunci, disidența era incomodă, dar tolerabilă. Din 2016, ea a fost interpretată ca o amenințare existențială. Votul încetează să mai fie văzut ca un mecanism de corectare democratică și devine ceva potențial periculos dacă produce rezultate „greșite”.
Atunci se impune ideea că democrația însăși trebuie „protejată” – chiar și de alegători. Și odată ce se întâmplă acest lucru, democrația încetează să mai fie democrație în sensul propriu al cuvântului.
Democracy Shield este prezentat ca un instrument de combatere a amenințărilor externe, în special a interferențelor străine. Cu toate acestea, susțineți că accentul real este pe aspectele interne. Cum se produce această schimbare?
Prin securizarea dezbaterii politice. Conflictele sociale, economice și culturale interne sunt reinterpretate ca rezultat al interferențelor externe. În acest fel, disidența este delegitimată: nu mai este o opoziție politică înrădăcinată în experiența de viață a cetățenilor, ci produsul manipulării străine.
Din perspectivă instituțională, acest lucru este extrem de convenabil, deoarece permite evitarea oricărei forme de autocritică. Dacă oamenii protestează sau votează „incorect”, nu este pentru că politicile au eșuat, ci pentru că au fost induși în eroare.
În acest context, Legea serviciilor digitale apare ca un instrument cheie. De ce o considerați atât de decisivă?
Pentru că permite transpunerea acestei logici în practica de zi cu zi. Prin intermediul DSA, Comisia poate controla discursul fără a părea că acționează ca un cenzor. Cenzura este externalizată către platforme tehnologice care funcționează sub amenințarea sancțiunilor și către ONG-uri finanțate de însăși Comisia, care semnalează conținutul problematic.
Rezultatul este un sistem extraordinar de eficient, în care nimeni nu își asumă responsabilitatea politică directă. Comisia spune că aplică doar legea, platformele susțin că respectă pur și simplu reglementările, iar ONG-urile acționează ca arbitri morali fără legitimitate democratică. Cu toate acestea, rezultatul este o restricție foarte reală a dezbaterii publice.
Vedem deja acest model aplicat în procese electorale concrete?
Da, și acesta este aspectul cel mai îngrijorător. Cazuri precum cel al României relevă un model foarte clar: rapoarte ale ONG-urilor, mecanisme de răspuns rapid, presiune din partea mass-media și, în cele din urmă, anularea alegerilor sau excluderea candidaților incomozi. Toate acestea sunt învelite într-un limbaj tehnic și legalist care ascunde natura politică a intervenției.
Nu mai este vorba doar de controlul narativului, ci de asigurarea unor rezultate electorale compatibile cu interesele instituționale.
Ce viziune asupra alegătorului european stă la baza întregului cadru?
Una profund paternalistă. Se presupune că cetățenii sunt vulnerabili, ușor de manipulat și imaturi din punct de vedere moral. Limbajul „rezilienței democratice” ascunde o profundă neîncredere în electorat. La baza sa se află un dispreț clar față de capacitatea cetățenilor de a lua decizii politice autonome.
Ca răspuns la această situație, ați anunțat crearea unui observator la MCC Bruxelles. Care este exact scopul acestuia?
Obiectivul principal este de a scoate toate aceste lucruri la lumină. Observatorul va reuni organizații pentru libertatea de exprimare, jurnaliști de investigație și cetățeni din toată Europa. Vom monitoriza intervențiile instituționale, procesele electorale, finanțarea ONG-urilor, campaniile de influență ascunse și utilizarea politică a reglementării digitale.
Nu este vorba despre susținerea unui anumit partid. Este vorba despre apărarea unui principiu de bază: contestarea politică nu este o amenințare la adresa democrației, ci esența acesteia. Singura modalitate de a opri acest proces este de a-l expune public și de a-l supune controlului cetățenilor.
În cele din urmă, această extindere a mecanismelor de control semnifică o forță sau o slăbiciune a proiectului european?
Este un semn clar de slăbiciune. Dacă legitimitatea ar fi solidă, aceste instrumente nu ar fi necesare. Adevărata problemă nu este interferența externă, ci pierderea internă a încrederii. Și aceasta nu poate fi rezolvată prin cenzură sau tehnocrație, ci prin restabilirea puterii reale a cetățenilor.
