Din când în când, pentru a ne scutura de lumea din jur, avem nevoie de o fugă prin popor. Nici că e mai binevenită în această evadare dintr-o închisoare în care în loc de ziduri şi gratii sunt oameni şi oameni, o masă aşezată în faţa casei părinteşti, înconjurată de duhurile bune ale strămoşilor care nu mai sunt. O masă de la care nu poate lipsi nici şarpele casei. Şi ieri soarele şi-a mai frânt o dată, parcă pentru utlima dată în acest an, şoldurile în prispa casei româneşti, în bătătura pământului românesc. Parcă trebuie să te întorci ca să ajungi la această masă la care, o dată ce te-ai aşezat, nu-ţi mai vne să pleci. Aburii unei ciorbe de proc cu zeamă de varză se amestecă cu aburii unei pâini din ţest şi te ameţesc de nici nu mai şti dacă nu cumva asta e una de apoi. Ţuica dinainte de masă şi „bună ziua” dată de un om care trece pe drum îţi eschid o poftă nebună, pe care n-ai mai avut-o din copilărie – când alergai pe uliţe de dimineaţă până seara şi, odată ajuns acasă, te luptai cu un codru mare de pâine cu brânză. Pick- up-ul vechi, prins de un difuzor scos pe prispă, îţi punea pe masă cântece populare la fel de vechi cu „neică, îţi duc dorul” până când începea să se dănţuiască bolta de viţă-de-vie. Care, rând pe rând se dezbarcă de frunzelei-i toase de bronz, negăsind altceva mai bun de făcut, decât să se aşeze peste boţul de mămăligă aburind pus în ştergar. Străchinile cu ostropel, în care se zbate un pui bine prăjit, câteva murături, „puse anul ăsta” nasc prin culorile lor imaginea unei mese ce trebuie pusă undeva în tabloul satului românesc.
Dincare nu poate lipsi soarele de toamnă târzie care se îneacă într-o cană mare de lut plină ochi cu zaibăr. Mă ridic de la această întâlnire, aproape sfântă, cu linişte în suflet, spunând doar atât: săru’ mâna pentru masă. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCA
