Un gentleman la Moscova

Oho, ce mai surpriză, nea Mitică îmi recomandă o carte, Un gentleman la Moscova. La asta chiar nu mă așteptam, așa că în câteva zile aveam volumul pe birou, iar în alta îl și citisem  din scoarță în scoarță. Cu interes și plăcere, cu toate că, la urma urmei, romanul lui Amor Towles nu-i decât unul de propagandă tipic americană. Da, fiindcă personajul principal, Contele Rostov[1], o „Fostă Persoană” și „un om din alte  vremuri” în ideologia burjuilor roșii, este ademenit în cele din urmă să-și trădeze[2] țara prin livrarea unor informații și să-și convingă fiica să emigreze. Vă întrebați în favoarea cui și-a vândut conștiința, nu? Yankeilor, bineînțeles,  cui altora? Acolo unde va ajunge și copila, via Paris. Deh, că „treaba vremurilor e să se schimbe (...). Și treaba domnilor e să se schimbe odată cu ele”... Or, „America s-a  întemeiat pe deschidere. Ei nici măcar  nu știu că închiderea există”! Și „cum să-ți trăiești viața, așteptând să se închidă porțile”, cum? Astăzi, însă, americanii exersează din plin... închiderea, speriați de  exodul de migranți !

Să nu ignorăm, totuși, contextul regional, e esențial să înțelegem prefacerile marxist-leniniste din spațiul pravoslavnic, ca și adeziunea năpăstuiților de soartă la noile realități  sociale, politice și economice. Astfel, „în septembrie 1905 membrii Delegației semnaseră Tratatul de la Portsmouth pentru a încheia Războiul Ruso-Japonez. În cei șaptesprezece ani care trecuseră de la încheierea păcii – nici măcar o generație adevărată – Rusia trecuse printr-un război mondial, printr-un război civil, de două ori prin foamete și prin așa-numita Spaimă Roșie. Pe scurt, trecuse printr-o perioadă de răsturnări și nu cruțase pe nimeni. Fie că erai de stânga sau de dreapta, fie că erai Roșu sau Alb, fie că viața personală ți se schimbase în rău sau în bine, fără îndoială era în sfârșit timpul să bei un pahar în sănătatea poporului”. Numai că destui s-au îmbătat criță și să te ții orgii ideologice, sfârșite în gulagurile distrugerii de sine...

          Pe de altă parte, nimic surprinzător,  e musai să ne amintim că „în 1916, Rusia era un stat barbar. Era cel mai analfabet popor din Europa, majoritatea rușilor fiind tot un fel de șerbi: munceau pământul cu pluguri de lemn, își băteau nevestele la lumina lumânării, se prăbușeau pe băncile lor îmbibați de votcă, iar când se crăpa de ziuă făceau sluj în fața icoanelor. Adică trăiau exact ca strămoșii lor în urmă cu cinci sute de ani. Nu cumva tocmai plecăciunea în fața tuturor statuilor, catedralelor și instituțiilor străvechi ne-a ținut pe loc ?”. Greu de răspuns, însă forța mujicilor tocmai  în plecăciunea asta stă chiar și acum !

Una peste alta, lucrurile o luaseră razna atunci, în anii '50, și toți știau că bolșevicii, „așa de hotărâți să remodeleze viitorul pe o matriță a lor, nu vor avea liniște până când nu vor dezrădăcina, până când nu vor spulbera și până când nu vor șterge fiecare vestigiu al Rusiei lui”. Ca și  cum nu era îndeajuns, „ca să-l pedepsească, Dumnezeu l-a surghiunit pe Adam în primul capitol din comedia umană, apoi, peste câteva pagini, l-a surghiunit și pe Cain. Da, exilul era vechi de când lumea. Numai că rușii au fost primul popor maestru la a exila omul la el acasă.

Încă din secolul al XVIII-lea țarii au renunțat să-și mai gonească dușmanii din țară, preferând să-i trimită în Siberia. De ce? Pentru că se hotărâseră că, drept pedeapsă, nu e de ajuns să izgonească un om din Rusia așa cum îl izgonise Dumnezeu pe Adam din Rai, căci, în altă țară, omul se poate cufunda în treburile lui, poate să construiască o casă și să-și crească o familie. Cu alte cuvinte, poate să ia viața de la capăt.

Dar, atunci când îl exilezi în propria lui țară, omul nu poate să ia viața de la capăt. Căci, fie că e trimis în Siberia, fie că e pus să stea la Minus Șase, dacă e în exil acasă, dragostea de țară n-o să se transforme în ceva vag ori învăluit în cețurile timpului. De fapt, pentru că am evoluat, ca specie, și le acordăm cea mai mare atenție cu putință lucrurilor care ne depășesc, e foarte probabil ca oamenii ăștia să zăbovească la minunile Moscovei mai mult decât ar zăbovi oricare alt moscovit care e liber să se bucure de ele”.  Și cum să nu te întrebi revoltat: „Ce fel de divinitate  e asta, care permite asemenea mojicii?  Răspunsul  vine de la sine: „Aceeași care a făcut ca Beethoven să surzească, iar Monet să orbească. Căci Domnul dă exact ce vine să ia mai târziu”. În „zarva pestriță” creată,  au fost „exilați un milion de culaci – profitori și dușmani ai binelui comun, întâmplător și cei mai pricepuți fermieri din regiunile cu pricina. Țăranii rămași, plini de ură și suspiciune față de metodele nou introduse de a face agricultură, se împotriveau și celor mai mici eforturi inovatoare. În cele din urmă, tractoarele, care anunțau o epocă nouă și ar fi trebuit să fie câtă frunză, câtă iarbă, s-au dovedit a fi puține la număr. Ostilă noilor provocări le era și vremea, care a compromis producția agricolă. Asigurarea hranei pentru orașe era însă un imperativ, așa că recolta absolut nemulțumitoare a fost pusă la colț prin creșterea cotelor și prin rechiziții impuse cu pistolul la tâmplă.”

Pe nesimțite, Rusia se transformă „în țara a zece mii de cozi. Era coadă în stațiile de tramvai, coadă la aprozar, coadă la agențiile de muncă, educație și cazare. Însă, de fapt, nu erau zece mii de cozi și nici măcar zece. Era o singură coadă atotcuprinzătoare, care străbătea unduindu-se toată țara și apoi se întorcea, în timp. Iată măreața inovație a lui Lenin: o coadă universală și infinită, asemenea proletariatului însuși. O înființase prin decret în 1917 și el, personal, se așezase primul la coadă, în timp ce tovarășii lui își dădeau coate să se așeze după el. Rușii și-au luat locul unul câte unul, coada s-a făcut din ce în ce mai lungă, până a ajuns să semene cu viața în toate felurile: la coadă se legau prietenii și se aprindeau pasiuni, la coadă se învăța răbdarea, la coadă se deprindeau bunele maniere și chiar și înțelepciunea”.  Ce mai tura-vura, „ravagiile timpului” făceau prăpăd în teritoriul acela imens încăput  pe mâna aspră a comuniștilor. Drept consecință,  „deposedați de nume și legături de familie, de profesii și de proprietăți, înfometați în grup și supuși la cazne, locuitorii Gulagului – zekii – ajunseseră să nu se mai deosebească unul de altul, acesta fiind unul dintre scopuri. Nemulțumiți de rezultatele obținute din încarcerare și muncă silnică în ținuturi cu climă nefavorabilă, autoritățile supreme căutau să șteargă Dușmanii Poporului. O consecință neprevăzută a acestei strategii a fost însă înființarea unui nou polis. Deposedați de identitățile lor, zekii, deși erau milioane, se mișcau la unison, suportând și aceleași privațiuni, dar având și aceeași voință de a rezista. Așa că, oriunde și oricând, se întâlneau, se recunoșteau. Își ofereau adăpost și masă, vorbeau între ei cu frate, soră și prietene, dar niciodată, absolut niciodată, sub nicio formă, cu tovarășe”.

Într-un asemenea  context, destui muscali priveau  cu jind spre „Lumea Nouă”, îndeosebi prin filmele venite dintr-acolo, care „ meritau toată atenția, susținea el, nu pur și simplu pentru că sunt ferestre spre cultura occidentală, ci fiindcă sunt mecanisme fără precedent de reprimare a clasei sociale. Căci se pare că, prin intermediul cinematografului, yankeii descoperiseră cum să îmblânzească toată clasa muncitoare cu un sfanț pe săptămână”. Ce dacă în deceniul Depresiunii „proletariatul a fost lăsat să se descurce de unul singur, ciordind pe alei și cerșind la ușa bisericii. Dacă a existat vreodată vreun moment în care muncitorul american să se dezlănțuie, momentul acela a fost sigur atunci. Dar li s-au alăturat ei fraților de arme? Și-au luat ei topoarele să spintece ușile caselor? Nici măcar o după-amiază. În schimb, au dat fuga la cel mai apropiat cinematograf, unde li se perinda în fața ochilor cea mai recentă fantasmagorie, ca un ceas de buzunar la capătul lanțului de care e legat”. A, „musicalurile erau «dulciuri făcute să le îndulcească viața sărmanilor cu vise de neîmplinit». Filmele de groază erau «scamatorii în care fricile clasei muncitoare erau înlocuite de fricile fetelor frumoase». Vodevilurile erau «narcotice absurde». Și westernurile? Erau cea mai indirectă propagandă dintre toate: povești în care răul e întruchipat de grupuri care freamătă și jefuiesc, în timp ce virtutea e întrupată de un individ care-și riscă viața ca să apere sfânta proprietate a cuiva. Pe scurt? «Doar Hollywoodul este cea mai periculoasă forță din istoria luptei de clasă». (...)

Părea adevărat, fără doar și poate, că musicalurile strălucitoare și comediile cu sclipici înfloriseră în America anilor 1930. Dar tot atunci înfloriseră, de asemenea, jazzul și zgârie-norii. Să se fi inventat și narcotice care să adoarmă o națiune întreagă? Sau erau semnele unui spirit înnăscut, imposibil de reprimat, pe care nici măcar o Depresiune nu-l putea strivi?”.