Ce triști sunt oamenii care frământă gânduri, idei ! Și ce posaci, și ce stingheri, de parcă bucuria ar fi sacrilegiul suprem.
*
Trec pe la spital să-mi desfund urechile. Îl caut pe medic. „A murit în urmă cu câteva luni, un cancer galopant”, îmi răspunde un rezident. Dar pe asistenta șefă unde o găsesc ? „S-a pensionat”, mă lămurește același tinerel. Mă simt deodată bătrân și neînsemnat în lumea asta atât de perisabilă. Ușor-ușor, în jurul meu se cască o singurătate deprimantă și mereu mai hulpavă. Așa se instalează bătrânețea, primele simptome ale bolii mi s-au arătat deja
*
Sunt frumoși și fericiți mirii, se sărută prelung și se privesc dogoritor, mă și mir că nu s-a pornit încă incendiul. Focul acesta se va potoli cu fiecare clipă trăită împreună, iar, mai târziu, îndrăgostiții de acum își vor da seama că, de fapt, cei din ziua nunții nu au fost ei, ci alții. Și câți au puterea să se mai regăsească pe sine ? Devenirea omului, niciodată desăvârșită, este primejdia mortală a fericirii. Noroc că adevărul cu pricina îl aflăm la asfințitul vieții. Sau ghinion ?
*
Am văzut odată, la o petrecere, în provincie, un bărbat lungan și lat în umeri. Avea un chip colțuros, țăranul de la Dunăre, din sud, de la mine. Dar ochii îi ardeau ca o vâlvătaie, scăpărau ca doi tăciuni aprinși. Deși masiv și deloc tinerel, dansa ca o zvârlugă, era armonios și trupul tot se mlădia aproape neverosimil. Semăna întru totul cu Alexis Zorba, cretanul lui Nikos Kazantzakis. M-am dat lângă el să-l ascult, curiozitatea mă împingea să-l cercetez cu de-amănuntul. Vorbea în snoave, se vedea că nu făcuse nici liceul, însă avea un magnetism fascinant. Și o poftă de viață molipsitoare. Un om mai trebuincios decât puzderia de harvardiști atinși de morbul îngâmfării transnaționale. Cu inși ca el ajungi să-ți înțelegi mai bine rostul pământean
*
De la o vreme, nici nu mai știu de când, am început să idealizez perioada de dinaintea nedeslușirii din decembrie 1989. Vă și spun de ce –crescânda dezamăgire adusă de deceniile postdecembriste. Dezgustul e pe măsura iluziilor de altădată, așa că mă întorc în trecut și-l idealizez, nu pot exista fără un reper convenabil.
*
Revista Cultura și-a suspendat apariția. Pentru o lună, deocamdată. Știrea nici măcar n-a apărut pe fluxul informațional al televiziunilor. Cultura nu mai încape de mult în programele cutiilor de manipulare mediatică. O societate din ce în ce mai incultă n-are cum să promoveze… cultura. Suntem o țară fără viitor.
*
O echipă a inspecției judiciare din cadrul CSM a constatat, la o unitate centrală de Parchet, că procurorii erau stresați de șefa lor. Care țipa la ei și-i timora, chipurile... Și când te gândești că plângăcioșii magistrați lucrau în marile dosare anti-mafia… Noroc că inculpații nu le-au amușinat slăbiciunea, că altfel ridicau vocea și-i speriau pe gracilii anchetatori. Culmea, inspecția aia ar fi trebuit să apere onoarea și demnitatea magistraților, nu să le terfelească în asemenea hal. Chiar nimeni nu se mai îngrijește de imaginea Ministerului Public ?
*
Victor Ponta a demisionat din funcția de președinte al PSD. Cică ar fi compromis partidul dacă mai rămânea, cu tinicheaua penală legată de coadă. Își va păstra însă funcția de premier, fiindcă, înțeleg eu, România e deja compromisă și prelungirea mandatului la Palatul Victoria nu dăunează nimănui. Partidul înainte de toate, nicidecum țara, ce vremuri... compromițătoare !
*
„De traista de cerșetor și de pușcărie nimeni nu e la adăpost”, o veche zicală populară rusească, a devenit la noi de-o insuportabilă actualitate.Traista de cerșetor și cătușele sunt însemnele oficiale ale statului de drept postcomunist…
*
Posomoreala scormonitorilor în abisurile omului ori ale realității. Semnul dumnezeirii lor. Și nu există vreo mărturie că Ăl de Sus s-ar fi bucurat vreodată. E o blasfemie să ni-L închipuim râzând cu gura până la urechi, bunăoară. Ce triști sunt oamenii care frământă gânduri, idei…
