România, anul 1995. O ţară liniştită în care oamenii îşi vedeau de treburile lor: unii arau pământul, alţii făceau tractoare, o bună parte cosntruiau economia de piaţă, alţii nu făceau nimic, unii aveau bănci. Toate acestea te făceau să visezi că mâine-poimâine belşugul va da oamenii afară din casă. Libertatea era mai dulce decât turta din bâlci. Aerul ei tare, al libertăţii, era tras în piept de milioane de oameni, milioane care la rândul lor erau trase în piept de unul, de altul. Ce să mai lungim vorba, oameni bui, era mişto. Nimic nu arăta că asupra noastră avea să se abată nenorocirea: Marcel Ivan, preşedintele băncii Renaşterea Creditului Românesc – Credit Bank fu arestat. Ziariştii se aruncară deasupra subiectului storcându-l până la ultima picătură. Era doar începutul. Ţara nu suferea dintr-atâta lucru. Numai că arestrea lui Marcel fu urmată la scurt timp de alta. Căzu în mâinile poliţiei dl Ion Neacşu, directorul economic al Credit Bank-ului. Ceea ce părea o glumă la început, risca să se transforme într-un bank. Oamenii îşi vedeau mai departe de treburile lor ca şi când nu se întâmplase nimic. Până în ziua când fu arestat şi George Toartă. De atunci începură şi ei să vorbească - la serviciu, în piaţă, la restaurant – despre arestările din „conturile” Credit Bank-ului. Cine era Gheorghe Toartă? Un simplu şef de filială al băncii cu pricina care respira şi el, în libertate, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, aerul tare al României. Şi uite aşa, aproape pe nesimţite, veni ziua în care a fost arestat omul de afaceri Jirair Ghiulbenghian. Ei bine, de atunci cetăţenii acestei ţări începură să se uite mai atent în jurul lor. Nu de altceva, dar vroiau să vad cu ochii lor pe următorul arestat. Banca avea filiale în toată ţara, să nu mai vorbim de aia de la New York, şi cei care lucrau acolo sau colaborau cu ea repezentau un număr destul de semnificativ. Poate tocmai de-asta oamenii începuseră să stea mai mult în casă, în caz că urmau să fie arestaţi să-şi poată lua rămas bun de la familie. Şi frica lor nu era exagerată deloc. Dacă până atunci fuseseră reţinuţi numai şefii, rechini adică, sosise momentul să fie arestaţi peştişorii: cazul şefei agenţiei Colentina, dna Ecaterina Coman, care fusese încătuşată pe-nserat. De-acum, cei care îşi depuseseră banii la Credit Bank stăteau cuminţi în casă, îmbrăcaţi în haine groase, aşeptând să fie arestaţi. Dar ce parcă rudele lor nu erau vinovate că îi împrumutaseră cu bani! Şi ei erau în aceeaşi situaţie. România, anul 1995. Arestările continuă! Bună… staţi puţin că bate cineva la uşă: „Cine-i?” „Poliţia! Sunteţi arestat!” – Staţi puţin că vin imediat să le spun oamenilor ăştia bună dimineaţa!”
MARIUS TUCĂ
