Butoiul lui Diogene. Despre noroc. De la păcănele, la cel mai norocos om din lume

26 Aug 2015
Butoiul lui Diogene. Despre noroc. De la păcănele, la cel mai norocos om din lume
Aproape toată lumea joacă la loterie şi foarte bine face. Dar nu e chiar aşa de sigur că ştim în ce-ar consta norocul la loterie. Bineînţeles, dacă am sta să ne întrebăm unii pe alţii de ce jucăm, de ce ne încercăm norocul, răspunsul ar fi: e pentru a câştiga – a avea noroc însemnând aici a avea câştig. Dar poate că jucăm pentru altceva, pentru cu totul altceva decât bani.

De 27 de ani, doamna Anca Niţuică a stat în preajma norocului. Al altora. Sau poate al propriului noroc, de vreme ce nu i-a copiat pe alţii, împătimiţi ai jocului, perdanţi în permanenţă. În urmă cu 27 de ani s-a angajat la Loteria Română, unde a lucrat 20 de ani. A trecut apoi în sistemul privat, având funcţia de director economic la o firmă de jocuri de noroc, de slot machine. Intrigat de faptul că, deşi a fost atâta vreme „stăpâna norocului”, n-a jucat niciodată, am întrebat-o de ce, totuşi, alţii joacă la păcănele până la demenţă.

„Iniţial este curiozitatea. Cei mici vin de curioşi sau din cauza anturajului. Joacă mânaţi de adrenalină, de magia lucrului nepermis. Abia în ultimă instanţă vin pentru noroc efectiv, pentru câştig. Nu norocul e primordial. Dorinţa de câştig vine în momentul în care cinevaa a introdus prima bancnotă şi a apăsat prima oară pe miză. Şi, de regulă, se câştigă. Atunci măreşte miza şi câştigă, apoi pierde şi mai scoate din buzunar. Apoi vine şi a doua zi, vine şi a treia. Cunosc oameni importanţi care, la ora 6, când veneam la muncă, îi găseam acolo cu diplomatul lângă ei, iar la ora 7 se duceau la serviciu. Mai e şi disperarea, când vii aici cu gândul că este singura şansă de a face rost de bani. Iar dacă ai avut ghinionul să câştigi şi să-ţi rezolvi problema, atunci deja eşti pierdut. Pentru că acolo se termină raţiunea”.

Concluzia doamnei Niţuică mi-a adus aminte de un eseu despre noroc scris de Constantin Noica, despre exemplul omului celui mai norocos din lume, omul care, în clipa chiar când s-a îmbogăţit, şi-a dat seama că în fond aştepta altceva decât belşugul. „Omul acesta, cel mai norocos din istorie, este Petru, Apostolul Petru. Vă amintiţi cum istoriseşte evanghelia întâlnirea cea mare a lui Petru cu Mântuitorul? Petru, Simon Petru, e pescar. Toată noaptea s-a trudit să prindă peşte, dar n-a izbutit să vâneze nimic. Când se iveşte lângă el, Mântuitorul se urcă pe corabia lui şi-i spune să mai încerce o dată şi să-şi arunce din nou în apă mrejele.

Petru, pescar vechi, nu-şi poate face mari nădejdi. El ascultă totuşi de îndemnul Celui care predica norodului şi aruncă plasa, la noroc. La urma urmelor nu e meseria sa, de pescar, într-o mare măsură datoare norocului? Să-şi încerce deci şi acum norocul, se va fi gândit el. Şi aruncă mreaja spre a prinde peşte aşa cum nu mai prinsese niciodată de mult. Cheamă şi pe ceilalţi tovarăşi pescari, umplu împreună amândouă corăbiile şi-şi dau seama că au prins atâta peşte încât corăbiile se scufundă, de greutate, în apă.

Iar atunci – ce lucru frumos se întâmplă atunci: în faţa norocului său, Petru se sperie. Da, se sperie. În loc să cadă la picioarele binefăcătorului său, spre a-i mulţumi pentru belşugul ce l-a răspândit asupra-i, în loc să aducă mreje noi şi corăbii noi, în loc să se bucure ca niciodată – căci a câştigat lozul cel mare, nu?, a obţinut el, pescarul, tot ce-şi putea dori atunci când invoca norocul - , în loc să se bucure, Petru se sperie. Şi nu spune: Doamne, stai lângă mine să mă mai fericeşti şi altă dată! Spune: Doamne, pleacă de lângă mine; pleacă de lângă mine, căci sunt om păcătos! Iar cum Mântuitorul spune: Nu te teme!, o linişte mare se lasă în sufletul lui Petru.

El înţelege că norocul său nu stătea în belşug, aşa cum de bună seamă crezuse tot timpul. Se ivise pentru el altceva, dincolo de câştigul după care alergase până atunci. Norocul său era de a fi câştigat dintr-o dată atât de mult, încât acum să se lepede de câştig. Şi într-adevăr, Simon Petru părăseşte tot vânatul pescuirii aceleia minunate. Trage corăbiile la mal – căci e om gospodar – , le rânduieşte frumos acolo şi le părăseşte. Pleacă după Învăţător, către cealaltă pescuire, a sufletelor...

Când meditezi asupra vieţii acestui mare blagoslovit al norocului care e Petru, Apostolul Petru, înţelegi că întâmplarea sa e întâmplarea de care ar putea avea parte oricine; iar firea sa, firea acestui ins cumsecade, aşezat, om adevărat, adică împovărat cu slăbiciuni, care se va lepăda de trei ori de Mântuitorul în noaptea încercării celei mari – e cu siguranţă firea fiecăruia. Psihologia insului celui mai omenesc din Biblie e psihologia oricărui om cu noroc, psihologia de rând a celui care-şi duce viaţa sa măruntă, aşteptând ceva anumit şi în fond aşteptând mai mult decât atât. Ca oricare dintre noi, Petru credea că ştie ce vrea: puţin noroc, norocul acela de a prinde mai mult vânat decât e dat celor mulţi să prindă. Era jucător şi Petru. Aştepta să-i iasă numărul la loterie. Şi când s-a întâmplat să-i iasă, el a înţeles că ceea ce dorise era neînsemnat de puţin faţă de ceea ce căpătase şi că putea să se lepede de tot ce fusese viaţa sa de până atunci.

Închipuiţi-vă că ne-am privi şi noi viaţa, aşa, răsturnat, în lumina unei întâmplări minunate ce ar putea avea loc, o întâmplare de soiul întâlnirii lui Petru cu Mântuitorul. Cum ar arăta viaţa noastră atunci? Să însemne că n-are rost să jucăm la loterie, că n-are rost să ne punem norocul la încercare? Putem juca liniştiţi înainte, căci nu păcătuim faţă de nimeni. Dar doresc fiecăruia ca, jucând, să câştige mult, miraculos de mult, atât de mult încât să simtă, cum simţea Petru, că e ceva dincolo de câştig şi că se poate lepăda de câştig cu inima uşoară, pentru întâia dată uşoară”.
 

Alte stiri din Editorial

Ultima oră