“Scăpat de această infirmitate prin Sfânta Împărtăşanie, arată, începând de atunci, un talent de excepţie, în special în arta vorbirii înţelepte şi a studiului Sfintei Scripturi. Părinţii săi îl încredinţară ca slujitor bisericii Învierii la Ierusalim (după unii ar fi devenit călugăr la Saint Sabas, unde a şi studiat), iar cel care se afla în tronul patriarhal, Teodor (674-686), făcu din Andrei fiul său spiritual. Intuise în el asemenea calităţi încât voia să îl pregătească drept succesor al său şi îl numi, în ciuda vârstei sale fragede, notar al Patriarhiei, dându-i responsabilitatea tuturor problemelor bisericeşti” (Vieţile Sfinţilor de peste tot anul).
În această calitate, la puţin timp de la cel de-al Şaselea Sfânt Sinod Ecumenic (prin 685), Andrei fu trimis la Constantinopol, cu doi sfinţi bătrâni, pentru a prezenta împăratului şi Patriarhului mărturia de credinţă a Bisericii sale, manifestându-şi adeziunea la condamnarea ereziei monotelite (Biserica din Ierusalim, ocupată în vremea aceea de ctre arabi, nu a putut să trimită decât un singur reprezentant la Sinod).
Ceilalţi doi reprezentanţi s-au întors în Palestina, dar Sfântul Andrei rămase în capitală, găsind acolo condiţii mai prielnice rugăciunii, studiului şi activităţilor apostoliceşti pentru care Dumnezeu îl pregătise. “Duse pentru o vreme o viaţă retrasă, dar adevărul nu putea să rămână multă vreme ascuns sub oboroc, astfel purtarea să plină de sfinţenie şi forţă cuvintelor sale folosită întru mântuirea sufletelor ajunseră repede la urechile împăratului şi ale Patriarhului, şi fu numit Diacon al Marii Biserici. Îi fu încredinţat postul de responsabil al orfelinatului Sfântul Paul şi al ospiciului pentru săraci ce se afla în cartierul Eugenios. Timp de aproape 20 de ani, dovedi multă perseverenţă la conducerea acestor instituţii de binefacere, pe care le dezvoltă şi le transformă în ostrov al mântuirii, prin îndemnarea oamenilor la pocăinţă şi la practicarea virtuţii. Reuşi atât de bine în această sarcină, încât, în 711, fu consacrat Arhiepiscop al Cretei. Dar înainte de a se putea instala în scaunul său, cum se găsea încă în capitală, Philippikos uzurpă tronul, îl destitui pe Patriarhul Cyrus şi îl puse în locul acestuia pe Ioan al Şaselea, dându-i drept misiune să anuleze hotărârile celui de-al Şaselea Sinod şi să reînvieze erezia monotelită. Sub presiunea autorităţilor, Sfântul Andrei trebui să încuviinţeze toate acestea ; dar imediat ce Philippikos fu îndepărtat de la putere (713), el se retractă şi mărturisi fără ocolişuri adevărată credinţă despre cele două voinţe ale lui Hristos” (Vieţile Sfinţilor de peste tot anul).
Încă din ziua instalării sale , Sfântul Andrei îşi încuraja preoţii să se apropie cu demnitate de Dumnezeu, pentru a fi capabili să transmită credincioşilor această lumină. “Pronunţă un mare număr de predici în cinstea sărbătorilor Domnului, ale Maicii Domnului sau ale Sfinţilor, care constituie una din cele mai preţioase moşteniri ale literaturii patristice ; pentru a încununa cu demnitate festivităţile Bisericii sale, el compuse, cu o artă de neasemuit, nenumărate imnuri rămase în cărţile noastre liturgice.
El este în special autorul Canonului celui Mare care, cântat în fiecare an în timpul Postului Mare, nu a încetat, de secole încoace, să dea naştere în rândul credincioşilor la mântuitoare lacrimi de pocăinţă. În acest imn impunător, pentru care a şi primit titlul de «Iniţiator în tainele pocăinţei», sfântul evocă toate personajele Vechiului şi Noului Testament care pot fi luate drept modele spre calea întoarcerii la credinţă şi la căinţă. Pe cel care se pocăieşte şi care la începutul Postului s-a recunoscut în Adam aşteptând la porţile Raiului, aceste exemple scoase din Scriptură îl fac să realizeze că - recapitulând prin viaţă să păcatele lumii întregi - numai în lacrimi, post şi rugăciune trebuie aşteptată izbăvirea prin Hristos, Mântuitorul întregii omeniri.
În afară acestor îndeletniciri de predicator şi melodic, Sfântul Andrei renova biserici şi mănăstiri, va fonda o biserică închinată Maicii Domnului, în Vlaherne, în amintirea acestei renumite biserici din Constantinopol, va organiza un ospiciu pentru bolnavi, bătrâni şi nevoiaşi, pe care îl întreţinea nu numai financiar ci îl şi vizita adesea, îngrijind pe infirmi cu mâinile lui şi procurând tuturor minunată mângâiere prin cuvintele sale” (Vieţile Sfinţilor de peste tot anul).
Tot la 4 iulie, se face pomenirea Preacuvioasei Marta, maica Sfântului Simeon, celui din muntele minunat.
