Recenta vizită a lui Viktor Orbán în Statele Unite a oferit mult mai mult decât o coregrafie diplomatică. Ea a reafirmat o realitate care a devenit din ce în ce mai vizibilă: Ungaria a dezvoltat o doctrină coerentă de politică externă, care conferă Budapestei o influență mai mare. Fie că este aplaudat sau criticat, mesajul Ungariei este clar, iar într-o perioadă în care politica europeană este marcată de ezitare, claritatea a devenit o formă de putere, conform European Conservative
Ceea ce continuă să-l distingă pe Orbán de mulți lideri europeni este disponibilitatea sa de a spune deschis ceea ce alții doar sugerează. Încă din primele săptămâni ale războiului din Ucraina, Orbán a insistat că Europa are nevoie de o strategie de pace realistă. Cu mult înainte ca termeni precum „răbdare strategică” sau „rezultat negociat” să intre în dezbaterea europeană, Orbán a avertizat că o mentalitate de „război permanent” riscă să erodeze stabilitatea pe termen lung a Europei. La momentul respectiv, el a fost criticat; acum, multe dintre argumentele pe care le-a ridicat câștigă discret teren în cercurile politice europene.
Poziția lui Orbán cu privire la pace nu este improvizată. Ea are rădăcini în identitatea geopolitică a Ungariei. Pentru el, interesul național nu este un slogan, ci o practică. Securitatea Ungariei depinde de granițe clare, continuitate culturală și autonomie energetică – obiective care nu pot fi asigurate dacă regiunea rămâne blocată într-un conflict fără sfârșit. Politica externă rezultată îmbină realismul cu convingerea, remarcându-se într-un mediu european în care mulți lideri vorbesc într-un limbaj prudent și birocratic.
Această claritate i-a adus lui Orbán o audiență distinctă la Washington. Conservatorii americani consideră din ce în ce mai mult Ungaria ca un exemplu de suveranitate fără compromisuri. Ei au recunoscut ceva rar în politica contemporană: un lider care acționează pe baza unei doctrine, în loc să reacționeze la evenimente. Scepticismul său inițial față de o strategie de război pe termen nelimitat în Ucraina și insistența sa că Europa trebuie să gândească în termeni de geografie, nu de ideologie, rezonează acum în think tank-uri și în spatele ușilor închise printre diplomații care recunosc în tăcere că „maximalismul victoriei” nu a fost niciodată pe deplin credibil.
Dacă Ungaria oferă claritate strategică, România se află la celălalt capăt al spectrului regional. Din punct de vedere al dimensiunii, geografiei și relevanței strategice, România ar trebui să fie una dintre vocile definitorii ale flancului estic al Europei. Cu toate acestea, politica sa externă rămâne remarcabil de restrânsă. Bucureștiul este meticulos, de încredere și aproape complet tăcut. Se aliniează aliaților, dar rareori influențează deciziile. Participă la toate forumurile, dar rareori propune ceva nou. Sprijină inițiativele, dar ezită să le conducă.
În ciuda provocărilor interne, alte țări își articulează identități strategice mai clare. Polonia continuă să se exprime ferm în ceea ce privește apărarea și descurajarea. Republica Cehă proiectează o poziție pro-occidentală stabilă. Slovacia produce idei distincte cu privire la Ucraina, energie și reforma UE. România, în schimb, rămâne singurul stat important al cărui profil strategic este definit mai mult prin absență decât prin afirmare.
Această reticență devine costisitoare. Războiul din Ucraina a repoziționat centrul de greutate strategic al Europei. Stabilitatea Mării Negre, traiectoria Moldovei, poziția NATO și eforturile viitoare de reconstrucție depind toate de geografia României. Și totuși, clasa politică de la București tratează politica externă ca pe o chestiune de administrare, mai degrabă decât de strategie, de management tehnic, mai degrabă decât de gândire pe termen lung. României îi lipsesc narațiunea și încrederea necesare pentru a transforma aceste atuuri în influență și relevanță.
În timp ce România este ascultătoare, Ungaria umple vidul regional nu pentru că este statul cel mai puternic, ci pentru că are încrederea de a vorbi atunci când alții ezită. Indiferent dacă suntem de acord sau nu cu pozițiile lui Orbán, acestea există în mod clar și consecvent. Pozițiile României, atunci când sunt vizibile, tind să semene cu comentarii la deciziile luate în altă parte. Problema nu este capacitatea, ci reticența: ezitarea de a transforma punctele forte structurale în greutate diplomatică.
În acest context, asertivitatea lui Orbán este remarcabilă nu numai pentru conținutul său, ci și pentru raritatea sa. El înțelege că influența în Europa aparține celor care articulează idei, nu celor care așteaptă consensul.
Următorul deceniu va fi decisiv pentru Europa Centrală și de Est. Cei care definesc limbajul securității, păcii și suveranității vor modela arhitectura politică a regiunii. Și este evident că Viktor Orbán a ales deja să fie unul dintre arhitecți.
