În secolul al XVIII-lea, Biserica este o mare producătoare de vin și rachiu. Mânăstirile sunt înzestrate de către ctitori sau dăruite de către credincioși cu pogoane de vii și livezi, iar egumenii ajung să se ocupe, pe lângă lucrurile sfinte, și de comercializarea băuturilor alcoolice. Pentru a-și proteja comerțul și pentru a obține beneficii mari și imediate, mitropoliții cer și obțin dreptul de monopol asupra vânzării vinului și a rachiului.
De exemplu, pe 7 februarie 1753, Matei Ghica, domnul Țării Românești, reamintește sătenilor din județul Argeș că trebuie să respecte privilegiul de care se bucură Mitropolia, și anume dreptul de a vinde mai întâi băuturile din pivnițele mânăstirilor: „Și vin sau rachiu nimeni să nu fie volnic a vinde din săteni sau din alții fără numai vinul și rachiul sfintei mitropolii să vânză”. Abia „când nu va mai avea vin Sfânta Mitropolie să vânză; atuncea care din săteni va vrea să vânză vin, întâi să meargă să ia voie de la Sfințiia Sa părintele mitropolit sau de la isprăvnicelul sfinții sale și dându-i voie, așa să vânză”. Aproape fiecare mânăstire deține o astfel de carte de privilegii pe care încearcă să o reînnoiască cu fiecare domnie; pe care o aduce în dezbatere ori de câte ori țăranii nu vor să o respecte sau încearcă să o eludeze prin tot felul de metode.
Astfel, pe 18 iunie 1756, Grigorie, egumenul de la mânăstirea Arnota, se plânge lui vodă Mavrocordat că „oamenii dupe în satele mânăstirii”, rumâni răscumpărați, într-atâta s-au semețit, încât nu mai vor să „vază în ochi” călugări și înjură și ocărăsc „cum este mai urât”, ”vin și rachiu vându ei pe la casele lor”, fără să le pese de faptul că „vinul și rachiul mânăstirii stă și nu să vinde”. Reclamațiile egumenilor se adună în cancelaria domnească de cum se „limpezește” vinul, iar tescovina se transformă în rachiu.
La Cozia sau la Bistrița, la Nucet sau la Căldărușani, zapcii citesc cu voce tare pitacele domnești prin care, sub aspră pedeapsă, locuitorilor li se interzice comercializarea vinului pe moșiile mânăstirii și fără acordul egumenilor (acordul implica plata unei taxe către mânăstire). Se merge până la tăierea și sigilarea cepurilor, confiscarea butoaielor, globirea răzvrătiților. De teama pedepsei, locuitorii promit să se îndrepte, dar, odată cu plecarea trimisului domnesc, odată tulburelul ajuns în butoaie, revin la vechile practici, în încercarea de a obține oareșce profit, încălcând cu bună știință „obiceiul pământului” și „hrisovul domnesc”.
Iată-i pe sătenii din Costești, județul Vâlcea, șezători pe moșia mânăstirii Bisericani, „priponiți” prin hrisovul lui vodă Ipsilanti „a nu vinde vin și rachiu”, dar, „obraznicindu-se”, aduc „câteva vase cu vin de cumpărat” și, fără de știrea egumenului, se pun pe vândut, în preajma nașterii Domnului din anul 1794. Supărat, egumenul cere intervenția ispravnicilor, care, printr-un stegar de slujitori, taie „cepurile de la vase”, confiscă „țancurile” (bețișoare cu crestături folosite la măsurarea cantităților de vin) și-i amenință cu grea pedeapsă dacă nu se vor supune.
Dar, înainte ca stegarul să raporteze îndeplinirea poruncii, țăranii „s-au îndrăznit iarăși” să vândă vin. Ridicați pe sus cu mumbașir și „înfățișați la judecată cu sfinția sa”, pentru a scăpa de curnta pedeapsă „ce era să li se facă”, se angajează ca în soroc de zece zile „să ridice toate vasele cu vin du pă moșia mânăstirii” și să le vândă unde vor ști, legându-se prin zapis că pe viitor nu vor mai umbla cu „împotriviri” și că vor fi „următori hotărârii judecății”. Așadar, și atunci și acum, popii tot cu vinu-n beci și sufletu-n Rai! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
